Laos. Povestile ghizilor mei

O vacanta in Laos, 

Nu exista poate prilej mai bun de a culege povesti ca mersul in vacanta. Povestea incepe inainte a pleca, o data cu alegerea destinatiei si se construieste tacit, pentru a ajunge inapoi acasa doldora de amanunte si fotografii martor. 

Bucurosi sa fim naratori, relatam urechilor curioase povestile despre natura, clima, obiective turistice obligatorii, mancare, preturi si moravuri. Povestim si despre oameni, de cele mai multe ori firimituri de informatii extrase din observatie neimplicata sau interactiuni limitate in timp si profunzime. 

In vacanta de iarna abia trecuta am fost in Laos pentru 10 zile. Ne-am structurat vacanta in asa fel incat sa vedem si sa cunoastem cat mai multe si pentru aceasta am ales sa fim insotiti permanent de un ghid. Povestea ce urmeaza este despre ghizi si lucrurile, locurile pe care le-am cunoscut prin ochii si cuvintele lor.  

Bobby 

Din avion pamantul impartit in parcele nenumarate pare crapat de sete. La sol, realizezi ca era doar o parere nefondata. Vegetatia este verde si parca musteste de prospetime. Nici vorba de sete. Mirosul este de fan incalzit de soare.  Mai tarziu, in toate plimbarile noastre mirosul avea sa se schimbe, dar niciodata nu a devenit neplacut. In mod curios, saracia laotiana nu miroase, in ciuda aparentei.

Pe Bobby am cunoscut-o la capatul lungului drum Bucuresti-Viena-Bangkok-Vientiane-Pakse. Era dimineata  devreme, iar privirea ei era plina de mirare. Ne-a explicat ulterior ca am fost printre ultimii calatori iesiti din aeroport , iar ingrijorarea ei se adancise cand a vazut ca nu avem peste 50 de ani, cat scria pe foaia primita de la agentie. Incurcatura s-a lamurit repede, iar Bobby ne-a fost ghid timp de trei zile.

Sudul Laosului abunda in cascade, iar Bobby este mandra de ele. Ne duce sa le vedem pe Li Phi, Tad Fane si Tad Lo (da, tad inseamna cascada) iar asta presupune uneori exercitiu fizic. Privelistea merita insa toate crampele musculare. Apele coboara maiestuos, uneori in suvoi dublu, alteori involburat si raspandesc in jur efect de inceput de lume.

Pe drum spre platoul Bolaven vizitam o plantatie de ceai si una de cafea, unde ne alaturam pentru cateva minute culegatoarelor. Este prima data cand vad arbori de cafea, iar fructul, rosiatic si carnos, nu imi spune nimic la gustat. Este usor dulceag si lipsit de personalitate. Il vedem apoi multiplicat in milioane de alte boabe intinse pe marginea drumului, pe foi de plastic negru, stand la uscat pentru a deveni gri, precum pietrisul.

Bobby ne explica ca spre deosebire de ceai, care se recolteaza si prelucreaza in fermele de unde provine, prajirea cafelei se face numai la fabrica de stat, unde fiecare isi duce recolta gata uscata.

Republica Populara Democrata Laos are o 6 milioane de locuitori si 80% dintre acestia sunt agricultori de subzistenta; in engleza cuvantul folosit este ‘farmers’ insa realitatea din fata mea nu accepta aceasta impodobire semantica. Oamenii sunt insa senini, prietenosi si veseli.

Bobby vine dintr-un sat de langa Pakse, capitala provinciei Champassak si locuieste intr-altul, la 30 km de oras. Are 28 de ani, dar corpul ei indesat arata mai mult; este casatorita si are un copil de un an si ceva, Tse Tse. Ghidul lucreaza doar 6 luni pe an, in sezonul turistic. In restul timpului sta acasa cu copilul. Sotul ei lucreaza in administratia locala, unde salariul mediu lunar este de circa 700,000 kip pe luna. Asta inseamna vreo 70 de euro, un venit bunicel pentru Laos. In plus, va avea pensie si asigurare medicala.

Pe un alt drum, in alta zi oprim sa vizitam un trib, pe nume nge.  Laos are o populatie compusa din numeroase grupuri etnice, iar o impartire aproximativa ia in calcul distribuirea geografica, rezultand astfel Lao Loum (lowlanders), Lao Theung (midlanders) si Lao Soung (highlanders), acestia din urma alcatuiti la randul lor din multe alte minoritati precum Hmong, Yao, Dao, Shan sau triburi de origine tibeto-burmeza.

Tribul pe care il vizitam este animist – crede in spiritele naturii, iar mica comunitate imparte cateva  mii de metri patrati de batatura cu o casa a spiritelor in centru si vreo zece locuinte pe stalpi in jur. Toamna a fost prolifica si la tot pasul te impiedici de pui de gaina.  Copii dezbracati si femei pe jumatate trebaluiesc  in soare  printre catei si porci de diverse generatii. Copiii se joaca, iar adultii lucreaza intr-un stil dezlanat, parca fara scop.  Dantura cumplita, calcaiele crapate pana la sange  si departarea de civilizatie te infioara. Este o saracie lucie, dar nimeni nu cerseste. Ne plimbam printre ei stanjeniti, ca la muzeu, numai ca exponatele sunt vii, in mediul lor natural iar pericolul poate veni din noi, de la constientizarea vinovata a norocului de a te naste in alta parte.

Bobby ne povesteste ca Laosul adaposteste inca multe triburi aflate in stadiul de culegator, care se hranesc cu ce gasesc in padurile nesfarsite. Sunt triburi in care obiceiurile sunt barbare, precum acela care cere femeilor insarcinate sa paraseasca tribul si sa nasca singure; intoarcerea este conditionata de supravietuirea timp de 3 zile. Alte triburi sunt si mai dure, spune Bobby.

Cu multa vreme in urma Laos functiona ca trei regate separate, uneori inrudite la nivel regal. Regatul Champassak, fiind in sud, are inerent ceva din Cambogia aflata la o alunecare de barca pe Mekong. Wat Phou, complexul de monumente pre-angkoriene si monument UNESCO ce trebuie neaparat vizitat aici este o dovada buna in acest sens.

Drumul te duce printr-un sat umbros situat de-a lungul Mekongului, insa, odata ajunsi la poalele muntelui pe care e situat templul, soarele arde atat de tare incat Bobby inchiriaza o umbrela si mergem brat la brat pe drumul oamenilor de rand, printre siruri paralele de linga (simbol al zeului Shiva si al energiei creative masculine).  Regii, se pare, aveau un alt drum, paralel, unde poate ca soarele nu batea asa tare, sau umbrelele erau mai largi.

Inaintea scarilor cu 77 de trepte (abrupte si inguste, asa cum ni le aminteam inca de la Angkor Wat) am oferit ofrande unui zeu local, cumparand de la o femeie ce mesteca betel un con de frunze si flori mestesugit realizat. Banii merg la fondul de conservare a sitului, asa ca florile sunt re-vandute si oferite de zeci de ori pe zi, probabil spre plictiseala zeului aducator de noroc.

Mirosea a frangipani, de la florile cazute pe piatra gri, batuta de soare.  Vazand ca imi place mirosul, Bobby ma sfatuieste sa nu tin asemenea flori in casa. Imi spune ca frangipani sunt in mod traditional plantati pe langa temple, pentru ca mirosul lor sedeaza trupul si ii pazeste pe calugari de tentatie.

La capatul scarilor, pe micul platou, gasim o localnica pregatind prajiturele din orez, porumb si lapte de cocos. Sunt bune, iar porumbul le face sa semene cu pasatul mancat in copilarie de la tanti Ioana, vecina si prietena bunicii.

Vorbind de mancare, este evident ca laotienilor le plac gustarile. Snack-uri traditionale sunt la tot pasul, pregatite adesea pe loc, pe marginea drumului sau chiar pe feribot, cum aveam sa vad si sa gust. Baby bananas pe gratar sau deep fried, pomelo sau mango gata decojit sau carne de vita uscata sunt cele mai des intalnite.

Preferatul meu a ramas sticky rice cu lapte de cocos, indiferent de preparare – cu mango sau  banana, ca budinca sau la gratar in frunza de banan, fumul dandu-i un usor gust de oolong.  La polul opus, respins din prima fara degustare este nam, un amestec de carne de porc sau vita tocata si condimente, impachetat in frunze de banan, care se mananca crud, cumparat de pe marginea drumului. Bobby ne spune ca datorita condimentelor, carnea este buna de mancat si dupa 3 zile de tinut in strada, la temperatura ridicata.

Bucataria laotiana ca oricare alta asiatica este pe baza de orez si taitei. Aici sticky rice se serveste dimineata, la pranz si seara, cu sau fara sosuri si carne. Cade greu la stomac si de aceea inhiba foamea, ne spun toti ghizii nostri, fara exceptie. Sosurile sunt gustoase, parfumate cu lemongrass, galangal si multe minunate verdeturi, ce cresc peste tot, mai ales in micile gradini de pe malul Mekongului.

Ajunul revelionului ne prinde pe Don Khone, o insula mica din Siphandon, adica cele 4000 de insule de pe Mekong. Trecem cu feribotul – o plaforma de barne rare trasa de un motor vechi. Pe inserat, in linistea adanca sparta doar de farurile masinii, lumea noastra pare si mai departe. Ma uit pe fereastra cu capul lipit de geam si ma gandesc la Bobby, femeia care ne zambeste larg cand ne povesteste de ce a cumparat mai devreme o pasare fripta.  O va savura mai tarziu, in camera ei din hotelul ghizilor. Este 31 decembrie, iar noi suntem pe o insula uitata de lume – este alegerea noastra. Pentru Bobby, este un revelion petrecut departe de fiul si familia ei, la munca.

In prima dimineata din 2011 Bobby este in continuare vesela. A petrecut alaturi de ceilalti ghizi, impartind cu ei pasarea fripta si primind in schimb bere Lao, excelenta si asemanatoare la gust cu berile noastre de alta data, zice sotul meu.

Mai tarziu, inca pe insula, ne propune sa inchiriem biciclete. Suntem de acord, numai ca eu nu stiu sa merg. Nu-i nimic, spune ea, mergi cu mine si ma duce usurel, desi drumul de pamant are hartoape, suisuri si coborasuri, iar ea e o mana de om, mai scunda ca mine.

Parasim insula si pe sosea vedem niste rotocoale la uscat, pe un pat de lemn. Sunt cu zecile. Bobby ne explica ca sunt foi de orez, din care se vor face ulterior taitei. Cer sa le vad, iar Bobby intra in curtea unor oameni ca si cum ii cunoaste de o viata. Are un mod de a saluta cald si melodios si se vede ca oamenii o plac instantaneu. Asa se intampla si acum, caci intram in ograda si o scormonim cu privirea ca si cum am fi la noi acasa. Fotografiem dupa bunul plac, iar Bobby ne explica procesul de productie al taiteilor, umbland printre echipamentele rudimentare, ridicand una, amestecand in alta.

Souk 

Souk, prescurtarea unui nume mai lung si imposibil de retinut, a fost al doilea ghid si ne-a preluat in Vientiane pentru a ne duce pana in Luang Prabang.

Cu Souk relatia a fost de natura intelectuala; comunicarea se baza pe schimburi de informatii, mai putin de sentimente sau povesti. Ca absolvent al facultatii de istorie, el a facut ca lucrurile sa capete ancorare si perspectiva. Pe masura ce orele petrecute impreuna s-au inmultit, discutia a evoluat si am fost creditati cu incredere. Ne-am gasit repede teren comun, ca de la o tara comunista la o tara fost-comunista. Uimit de similitudini, ghidul nostru a indraznit sa povesteasca frustrarile sale de tanar ambitios (vrea sa devina arheolog) aflat intr-o tara socialista, saraca si corupta, desi supra-numita ‘bateria Asiei de Sud-Est’.

Cu el am vizitat Vientiane, capitala Laosului – un oras cu regim de inaltime mic, relativ nou si care ar putea trece usor drept lipsit de stralucire, daca nu ar gazdui un monument luminos cum nu e altul – Pha That Luang. Cea mai pretioasa stupa din lume, dupa cum ii spune numele, a fost, de mult, acoperita toata in aur, desi in interior nu adaposteste nimic altceva decat o imagine a lui Budha.  Este simbol al Laosului si un loc minunat pentru cateva momente de liniste, in templul de langa.

Vientiane a avut ghinionul sa fie mereu  in calea si planurile invadatorilor tailandezi, cu care Laosul are in comun nu doar limba, ci si portiuni de teritoriu si mase de populatie ce au apartinut de-a lungul istoriei cand unuia, cand celuilalt. Acest lucru a facut ca tot ce a fost vechi in oras sa fie obiectul distrugerii succesive. Au mai ramas vreo 2 temple si aceasta stupa magnifica, insa, spre deosebire de sud, unde turistul e privit si primit ca fiind de al casei, aici e plin de tarabe cu suveniruri si vanzatori de mango, ananas si alte fructe zemoase.

Parasim Vientiane pentru a merge acolo unde nici agentiile de turism nu recomanda. Plain of Jars este un sit megalitic misterios, aflat la 9 ore de capitala datorita unui drum sinuos ca o ghem  de noodles, de doar 300 de km. Soferul claxoneaza inaintea fiecarei serpentine in unghi drept, adica la fiecare 3 minute. Nu este insa deloc derajant. Satele prin care trecem sunt frumoase in simplitatea si saracia lor. Viata laotianului, a copiilor si animalelor lui se petrece in afara casei pe stalpi, in curte, sub casa sau in strada. Nu exista magazine, ci mici platforme de lemn acoperite, de pe care se vind legume si dulciuri ambalate in plastic chinezesc. Nu exista scoli, caci nu sunt profesori. Cele doua universitati din Laos formeaza tineri care, abia scapati de saracie, nu se intorc pentru a-I educa pe cei ramasi; de aceea, la tot pasul vezi antene satelit. Televiziunea poate fi un factor de educare, spera guvernul. Nu exista stalpi de electricitate. Exista insa solutii – pe cursurile de apa repezi, oamenii au creat mici turbine care produc suficienta energie pentru a alimenta un televizor sau un frigider.

Drumul spre Phonsavan, in provincia Xieng Khuoang  ne-a oferit povestea lui Souk.  Descendent al unei familii care la noi s-ar fi chemat nobila (bunicul facea parte din anturajul fostului rege), tatalui i s-a negat dreptul la o cariera intelectuala; a urmat schimbarea numelei de familie si o viata de agricultori. La varsta de 9 ani, prietenul cel mai bun al lui Souk a intrat intr-un templu, ca novice. Souk l-a urmat. A primit asfel masa, casa si carte gratuit, studiind atat budismul cat si materiile normale varstei lui. A stat acolo 12 ani, deoarece atat a considerat necesar. I-a placut mult. A mers in sate fara scoli impreuna cu colegi novici si a predat copiilor. A mers apoi la facultatea de istorie, pentru ca la vremea respectiva nu exista una separata de arheologie. Mai are un frate care studiaza in Japonia si o sora care a ramas acasa, cu parintii.

Plain of jars, pe care am insistat atat sa il vedem, este o campie plina cu obiecte ciudate ce seamana a borcane; unele au si capac. Situl a suscitat interesul multor arheologi, iar existenta diferitelor ipoteze impiedica obtinerea statutului de monument UNESCO.  Datand din Epoca de Fier (500 A.C-500 D.C), monumentul sta intr-o zona in care cratere si obuze nexplodate amintesc constant ca Laos este cea mai bombardata tara din lume (in timpul razboiului din Vietnam).  Potecile sunt semnalizate cu semne rosii si albe, legenda aratand fie teren curatat de mine, fie teren verificat superficial la suprafata.

Sunt peste 100 de astfel de borcane. Ca pentru a demonstra usurinta cu care privesc viata cei de aici, o legenda spune ca vasele au fost create de un rege in urma unei victorii importante, pentru a distila orez si a produce un rachiu cunoscut acum sub numele de whisky de orez. Cel mai probabil insa, spun arhelogii, borcanele au fost construite ca morminte.

In drum spre Luang Prabang oprim in Vang Vieng, o statiune tip Vama Veche, insorita si plina de europeni blonzi, ei barbosi, ele bronzate, complet relaxati si absorbiti de multitudinea de activitati in oferta- tiroliana, canoe, etc.  Cumparam maieuri inscriptionate cu Beer Lao si mananc ciocolata pentru prima data de cand am plecat de acasa.

Dee 

Este mic de statura, ceea ce ma pune intr-o situatie noua si delicata – aceea de a ma uita de sus la un barbat . Si el are un nume mai lung, greu de retinut in absenta vizualizarii lui.

Ne spune cu mandrie ca vine de la munte, dintr-un trib aflat la doua ore distanta – una cu masina, una pe jos. Este animist, desi in cei sapte ani de cand a parasit tribul nu a mai respectat intr-totul stilul de viata. De exemplu, la nevoie cheama medicul, nu samanul. Sotia lui vinde la night market suveniruri facute din textile brodate; sora lui, la fel. Sunt hmong,  o minoritate etnica ce se regaseste azi in Tailanda, China, Vietnam si Laos, dar si in Statele Unite ale Americii, Australia sau Franta.

Dee este ghidul nostru in Luang Prabang, orasul cu o minunata atmosfera coloniala. Dintre toti ghizii nostri, este cel mai detasat de noi. Suntem clienti si asta se simte.

Ne duce la 6 dimineata sa vedem ritualul culegerii ofrandelor de catre calugari. Ne explica ceremonialul, ne leaga o esarfa pe piept si ne fotografiaza in timp ce le oferim calugarilor si novicilor orez si dulciuri. Ne invita apoi in templu, pentru a vedea ce se intampla acolo, unde localnicii duc mancarea gatita. Tot cu el urcam cele cateva sute de trepte pe Phou Si Mountain, pentru a vedea apusul.

Ne povesteste ca ii place sa vaneze – mamifere mici, dar si maimute. Este momentul in care inteleg de ce nu imi place. Recunoaste ca dupa ce impusca o maimuta si ii vede mainile, are remuscari pentru ca seamana cu oamenii. Rade insa si i se pare normal sa ucida animale de distractie, nu de foame. Il intreb daca tribul lui are un totem, un animal din care se trage. Imi raspunde ca da, o pasare de rau, care este interzis a fi vanata. Mai bine se trageau din Darwin si nu ucideau maimute.

Fosta capitala a regatului Lang Xang este fara indoiala cel mai vizitat oras al Laosului si probabil si cel mai cunoscut in Europa. Pe langa atmosfera de dolce farniente, orasul are multe povesti de spus.  Resedinta regala este acum muzeu si adaposteste o copie a lui Emerald Buddha, o statuie cu o viata aventuroasa care acum se gaseste in Wat Phra Kaew, Bangkok.  La doua ore cu barca pe Mekong se gasesc pesteri cu sute de statui ale lui Buddha, acolo unde fluviul negru intalneste pe cel alb. La intoarcere, se pot vizita ateliere de fabricare a whisky-ului artizanal, asezonat cu labe de urs, iguane sau serpi veninosi.

Luang Prabang este genul de oras in care ai vrea sa ramai mult timp; nu stii cat, dar stii din prima secunda ca oricat ar fi, nu e suficient.  Are arhitectura coloniala franceza bine conservata, boutique hotel-uri cu free tea & pound cake, Mekongul curge tacut printre plaje inguste si frunze umbroase de palmier, magazinele de arta sunt cochete, iar restaurantele excelente.  Ne pare bine ca ne-am sfarsit periplul prin Laos aici, ne pare rau ca nu i-am alocat mai mult timp.

La sfarsitul vacantei, privind in urma am inteles ca fiecare din ghizii nostri ne-a oferit o fereastra catre sufletul laotian; Bobby a fost povestitoarea, femeia simpla care ne-a tratat ca pe niste prieteni, care mi-a facut cadou o esarfa de ziua mea si ne-a aratat Laosul patriarhal fara artificii.

Souk a fost curajosul, cel care vede si spune realitatii pe nume. El este cel care aduce argumente de natura istorica si un plan de dezvoltare personala clar, aratandu-ne ca viata e la fel indiferent de geografie.

Dee este hibridul, omul ce traieste la limita intre doua lumi, incercand sa le stapaneasca pe fiecare si renuntand pe zi ce trece la putin din istoria lui, la fel ca multe alte minoritati.

Laos este destinatia perfecta pentru o vacanta in care factorul comercial lipseste aproape cu desavarsire si prin urmare oamenii zambesc sincer. Natura este impresionanta, lipsa civilizatiei asa cum o stim noi reconfortanta, iar istoria provocatoare. Cu sau fara Bobby, Souk sau Dee, Laosul ni s-ar fi revelat oricum; povestile oamenilor lui insa, nu sunt scrise in niciun ghid de calatorie, iar fara ei, povestea noastra numai buna de spus la intoarcere nu ar fi fost aceeasi.

Text: Adriana Sohodoleanu                                                                                                             Foto: Gabriel Chimisliu

Publicat in Premium Ziarul Financiar, 25.02.2011