Rehab.

August pana in septembrie au fost luni de proba – primele produse din portofoliul Biscuit au luat nastere atunci. Octombrie a fost lansarea si de atunci pana in decembrie a trebuit sa gust/ degust sumedenie de dulciuri – nu puteam sa le dam la client ne-verificate. A venit apoi Craciunul ca o cireasa de pe tort cu zeci de kilograme de cookies si turta dulce de sezon, cozonacul mamei si prajiturile pentru familie am ajuns la saturatie. Asa am decis sa ma dezvat de zahar, sa iau o pauza, o vacanta in vacanta. Adica, cat sunt in vacanta sa o las mai moale cu deserturile in special si mancarea in general. 

cheesecake motzat Biscuit.ro

Duminica pe avion – sunt plina, refuz mancarea. Sambata si zilele de Craciun de dinainte am exagerat, imi spune organismul. La modul cel mai onest nu inteleg de ce. Nu am mancat mult; cumva insa stomacul nu ma aproba. Duminica ma trezesc la 4:50 si am impresia ca circumferinta stomacului este egala cu diametrul unei mingi de plaja.

Pe avion mi se aduce meniu vegetarian, adica briosa, piure de mere gust briosa, mananc piureul, la inceput neincrezatoare apoi trec si la al doilea. Sunt multumita ca am luat un mic dejun usor; stomacul nu apreciaza diferenta.

In timp, mi se face foame sau pofta. De fapt ma gandesc la mancare si asta pune in miscare sucurile gastrice.

Citesc. Peste o vreme scot o mandarina si ma bucur de gustul intens dulce. Incerc si vreo doua litchii. De data aceasta pachetelul de acasa include doar fructe – salvate de a o moarte nedemna prin putrefactie intr-un bol de sticla dintr-o bucatarie goala a unui apartament locuit doar de un motan alb si bona lui pentru mai mult de-o saptamana.

Avionul opreste cuminte la locul lui. Suntem pe Charles de Gaulle si conexiunea e facuta la poarta M25.

Terminal nou si poate cel mai french si user friendly ever. Numeroase fotolii si canapelute duble pe care poti dormi necontorsionat si cel mai fain mix de food & fashion. Laduree imi face cu ochiul. Intorc capul.

Lunch e cous cous cu zucchini si o salata ciudatica clasica parca pentru liniile aeriene  – salata iceberg, stafide si morcov cu un sos ce coloreaza totul in galben viu, ca un soare de dupa amiaza, inmuiat in curcuma. Desertul este un amestec de apa, faina, miere si nuci ce prin uscare/ uitare a luat forma unui pastel de nata cu o bucata de para la mijloc. Hidos.

Gustarea inseamna acelasi piure de mere, apa si pain au chocolat. Pe primele nu le mananc, pe ultimul il gust si dau mai departe. E uscat si sigur nu are unt.

Ziua intai

Ajung la destinatie. Simt nevoia sa mananc mereu si in acelasi timp ma rog ca mancarea sa proasta. Ruga ascultata. Ok, nu e proasta dar nici buna. Bufet all inclusive de 5 stele. Nu vreau sa ma gandesc ce o fi la la mai putine.

photo 3[6]

Ma bucur ca desertul e jalnic si de nemancat. Nici macar lipsa de zahar in sange de care pare ca sufar nu ma poate face sa gust.

E amuzant si trist.

Pe 5 metri liniari  se insira platouri cu prajituri – mici patratele de prajituri scunde asamblate dintr-un singur tip de foi subtiri si albe, lipite intre ele de straturi fade de frisca de la tub si lacuite cu un gel de culori diferite in functie de gust – rosu pentru capsuna, crem pentru caramel.

Plimbarea pe acest drum al zaharului nu-mi scoate in cale nimic cunoscut, nimic apetisant. Poate doar o crema/ pasta de un galben intens – prea intens? – revarsata intr-un platou si care ar putea ameti monstrul foamei din mine. Ma voi apropia de ea asadar. Descopar un card care o proclama crema catalana si asa incep sa citesc etichetele – celebra prajitura Opera (atat de draga surorii mele) carrot cake, brownies, nume grele in armata deserturilor, aici nume de cod pentru prajituri ce ar servi mai bine ca momeala pe balta.

E ca si cum particip la un bal mascat al prajiturilor sau am descoperit un program de protectie al prajiturilor-martor la asasinarea cofetariei de calitate.

photo 4[3]

Crema catalana se dovedeste a fi de-a dreptul scarboasa si asta explica culoarea – prea mult colorant E galben, din plic.

Ziua doi

Pofta de dulce s-a atenuat putin. Sunt 11 zile de cand nu am mai fost in laborator. Doar am mancat proviziile facute pentru craciun, intreit – un platou pentru socri, unul pentru parinti, unul surorii care l-a luat cu ea la parinti si eu in vizita la toti, in fiecare platou.

Si totusi, cu masura. Impusa. Nu de vointa ci de pofta. Aveam chef de creme usoare, cu mascarpone si cafea, cardamom si rubarba, blaturi fine si tarte sfaramicioase. Nu Christmas cookies chiar daca-s plini de scortisoara si ghimbirpoleiti cu gem de zmeura, ninsi cu fulgi de migdale sau untosi si dungati cu ciocolata cu lapte. Nu aveam pofta nici de pain d’epicesmaturata doua saptamani in congelator ca asa zice Julia Child. Nici chiar de stolen doldora de fructe uscate rehidratate in romul nostru over-proof adus de socri din Jamaica pe comanda (si care face alarma anti-gaz sa urle de fiecare data cand deschidem sticla).

cookies-cu-ovaz-ciocolata-alba-si-merisoare-850-2

Ziua trei pana la a zecea

Mananc putin si dulce aproape deloc. Am o tentative sa compensez in ultimele zile cu o cutie de Pringles de la psicina. Cumplit de artificial. Ceapa pudra in exces si sare la greu. Yak.

images-15

Pe aceasta insula se mananca prost si foarte prost cu trei exceptii: restaurantele Pasion by Martin Berasateguy din Paradisus Punta Cana si The Jelly Fish in Carretera Brava si acasa la Happy Harry, instructorul de diving care ne-a gatit divin 5 kilograme de lobster proaspat inca mustacind.

photo 5[3]

Ziua a unsprezecea

Pe avion, nimic nou, nimic bun.

Ziua a dousprezecea

Inapoi in laborator :)

decembrie ’13 -ianuarie ’14