Cu p de la Paris/ prajituri

Articolul de acum isi are radacinile intr-o carte cumparata in aeroport si devorata pe cursa care m-a dus la un targ dedicat brutariei si patiseriei, tinut la Paris.

Primele pagini ale cartii* vorbesc despre mancare si satisfactia pe care aceasta o ofera. Teoria care m-a facut sa aprob si sa scriu aceste randuri spune ca mancarea in sine nu aduce (multa) placere. Citind cele cateva randuri prin care personajul isi face introducerea construind esafodajul povestirii sale (despre obezitate si relatii de familie) am regasit verbalizat un gand avut destul de des in ultima vreme.

Ceea ce ne face sa salivam se intampla de fapt in afara momentului masticarii, inainte si dupa, respectiv anticiparea, atitarea papilelor si apoi amintirea experientei. Rememorarea ei amplifica impactul.

Este motivul care m-a adus la acest targ – vreau sa aflu noi tehnici si echipamente prin care experienta pe care o ofer clientilor prin deserturile noastre sa fie intensa si generatoare de amintiri, anticipari, savurari si iar amintiri – un fel de sarpe care-si inghite coada, o miscare ciclica nesfarsita, pe care, da, unii ar numi-o dependenta. Eu i-as spune loializare.

Cele 7 hale ale parcului expoxitional din Villepinte sunt dedicate unor categorii precum brutarie/ artizanal/ industrial/ scoli de gastronomie/ concursuri si show-uri. Aici au loc intreceri precum Mondial des arts sucres si Masters de la boulangerie artisanal la care participa concurenti din toata lumea. Tot aici isi prezinta expozantii performantele produselor lor – masini, utilaje, fainuri sau arome, forme de copt, etc – si o fac tot la fel prin vitrine in care au inregimentat mii de prajituri pastelate. Privirea iti alearga catre ele, se imbata cu aroma, se impleticeste in decoruri, se lipeste, inghite hulpava tot, cu discriminari minore.

Pret de o ora esti in extaz apoi urmeaza caderea – privirea, tot ea saraca, se taraie, schioapata, isi trage pleopa pavaza si implora mila. Intervine greata vizuala. Stomacul nu are nimic, nu a gustat nimic. Aici desertul se mananca cu ochii, aproape nimic nu se degusta fizic. O binecuvantare. Aceasta supra-doza de zahar a facut ca in cele patru zile in Paris sa mananc efectiv doar trei deserturi si acelea din curiozitate profesionala, nu pofta.

photo 2[11]

In afara targului, este liniste. Parisul este de data aceasta tacut, pare ca oameni si masini merg in varful degetelor. Masini nu prea sunt si cand apar nu fac zgomot. Nu sunt silentioase, fantomatic-inexistente, ci doar putine si nu fac zgomot mare, lucru care are de-a face cu nivelul poluarii in oras si incercarile guvernului de a-l diminua.

Sambata seara Parisul a fost cuminte, duminica pustiu, iar luni adormit. Doar pe Champs Elysee e o agitatie tacuta, turisti miscandu-se turma spre sau dinspre arcul de triumf.

photo 1[10]

Zgomotul este insa in bistrouri si magazine. Perdele fonice invizibile il retin acolo si doar razlet razbate cate un murmur. E ciudat caci nu pluteste nimic in aer, nu e o respiratie retinuta, nici tacere impusa. Nu te astepti sa izbucneasca o furtuna sau gasca de prieteni sa urle ‘surpriza’. Cei care trec pe strada sunt putini si normali. Caini nu sunt, iar cersetorii tac inveliti in saci de dormit, in usile de la Printemps si Lafayette.

Ziua nu e diferit, in gradinile Tuileries si pe peticele de iarba paralele cu Champs Elysee oamenii stau descaltati in iarba. Stau si eu si ma gandesc cat de diferit ne purtam in vacante fata de ceea ce suntem acasa.

Ma mai gandesc la cele de la targ si la faptul ca in dimineata aceasta la Fauchon (magazin de lux de delicatese) erau 40 oameni la ora 11; toti aveau cosuri in mana si cautau probabil sa refaca stocul de provizii terminate peste week-end.

Bistrourile sunt pline la pranz si cina, magazinele de mancare la fel, boulangeriile au coada la intrare. Treptele de la Madeleine gem de genunchi pe care se ia pranzul la caserola. Neam gourmet si gourmand. In parc miroase a mancare, pe strazi a ceapa prajita. Desi arata aristocrat Parisul miroase burghez.

La una din usile galeriilor Lafayette in fata sta aceeasi femeie cu pisica de anul trecut. O banui romanca, are fata unei taranci de treaba care in loc sa copilesca rosii bibileste un pisoi tarcat, cu fata blanda si rotunda. O intreb daca e cumva din Romania in timp ce caut in portofel o moneda. Da, este si are impresia ca ma cunoaste caci ma intreaba ‘Esti din Bucuresti, nu?’ Fotografiez pisoiul si remarc noua hainuta in care e imbracat. Parca anul trecut avea o hainuta tricotata de mana, acum are un fas negru curat. Ordine si curatenie e si pe bucatica lui de pres unde isi are mancarea si apa. Ismail e numele motanului si nu pot sa nu ma intreb daca nu o fi anchilizat stand cuminte pe postamentul lui; pisicile ar trebui sa misune unduitor. Dar poate e batran, lenes sau intelept.

photo paris[1]

Ma indrept sper atelierul lui Cristophe Michalak, castigator al Coupe de Monde de la Patisserie in 2005. E marti si inca liniste peste tot. Sunt intr-un cartier residential iar strada numara bistro langa bistro, cate o calcatorie ici colo. Boulangeria de cartier e doldora cu prajituri la fel ca orice alta cofetarie din centru- tarte citron, eclere, flan, tarte si tartlette cu ciocolata, zmeura, mere, pere si visine. Toti suspectii obsinuiti din cartile de patiserie franceza sunt in vitrine – tarte tatin, religieuse, St Honore, tarte normande, eclair, le fraisier, etc.

La Michalak e inca inchis; deschide de marti pana duminica si doar de la ora 12:00 asa ca ma plimb prin brutariile cartierului si sfarsesc intr-un parc cu copii albi si bone negre, unde scriu aceste randuri. Ma uit la ceas dar minutele trec greu. E ultima zi la Paris si trebuie sa iau masa la Gaya Rive Gauche a lui Pierre Gagnaire, lasat special la urma, asa cum isi pastreaza tata cea mai apetisanta bucatica din farfurie pentru ultima inghitura.

*cartea mentionata este Big Brother, de Lionel Shriver – roman ce analizeaza  obezitatea in relatie cu responsabilitatea familiala si gradul in care aceasta din urma este sau nu utila si dezirabila.

5.04.2014

Articol publicat in Business Magazin