Punct de (dez)interes turistic
4 Aug 2014
Pe drumul dintre Cernavoda si Constanta, varianta ce ocoleste vechiul drum spre mare si scutea cu ani in urma drumetul de mersul in coloana specific verilor cu autostrada neterminata, odihneste slabit un semn de circulatie ce anunta 20 km pana la Capidava. Dupa cum ii spune numele, dava aceasta este un vechi chentru fortificat dac, loc unde cuceritorii pe linie paterna au pus de-un castru incapatanat sa stea drept pana azi. Calatorul ce se abate de la ruta Seimeni-Vlad Tepes si urmeaza drumul ondulat ajunge la cetate pe neasteptate, coborandu-si ochii spre zidurile ei uimit de coexistenta bicicletelor sprijinite de gardul gospodariilor de peste drum.
Merita sa tragi masina undeva langa un gard si sa te plimbi singur printre ziduri. Nu exista ghid, doar o tabla tiparita la intrare. Miroase a fan si iarba coapta de soare, fire scurte iti gadila degetele printre sandale si pasii baiguie tacuti prin ziduri. Dunarea isi vede de treaba curgand obosita sub tapsanul strategic pe care a fost cocotat castrul. Prin 2011 o maicuta blanda de la biserica din apropiere spunea ca pe insula dintre ape mergeau studenti in tabara. La sfarsitul acesta de vara peisajul era tacut, molesit de un soare ploios.
Nu iti dai seama de mare lucru si nici imaginatia nu te ajuta. Spatiile ingradite de ziduri sunt destul de mari pentru a le putea identifica ca si locuinte dar destul de mici pentru a te putea gandi la spatii publice tipice castrelor romane menite a proteja granita danubiana a imperiului.
Intelegi insa repede ca stai in fata unei victorii duble – romanii au reusit sa construiasca ceva durabil, romanii sa ignore la fel de durabil. Intre vizitele din 2011 si 2014 nimic nu pare sa se fi schimbat pe acolo in afara de anotimpuri.
Daca serpuiesti pe drum inainte, printre salcii pitice si stupi de albine, lasand pe stanga dava cazuta si dizgratia ministerului de resort, la vreo sase kilometri inspre Harsova te opresti in comuna Topalu, poate cea mai bogata din Romania caci acolo, Dinu si nevasta lui Sevasta, niste invatatori inimosi au deschis prima scoala din sat, fara sa stie unde va duce dragostea lor pentru educatie si cultura. In 1960 fiul lor Gheorghe, medic in Bucuresti, a ales sa doneze statului roman colectia sa de arta, cu conditia crearii unui muzeu in Topalu, purtand numele parintilor lui.
Colectia Dinu si Sevastita Vintila numara cca 228 de piese, in mare parte picturi, semnate de Grigorescu, Tonita, Francisc Sirato. Octav Bancila, Corneliu Baba, Constatin Piliuta si altii. Sculpturi sunt de mica dimensiune si-s iesite din mangaierile unui Paciurea, Ion Jalea si Oscar Han, cel care a realizat si bustul ce strajuie mormantul donatorului, plasat in curtea casei parintesti devenita scoala si apoi muzeu.
Pentru vizitator colectia poate fi coplesitoare. Carele cu boi ale lui Grigorescu, copiii lui Tonita, peticarul si evreul lui Bancila, himera apelor lui Paciurea – toate acestea puse impreuna, in sali ce aliniaza sacadat nume grele ale artei romanesti ar trebui sa sufoce vizitatorul si asa nepregatit de intrarea modesta in muzeu; cumva insa peste opera se imprima liniste si doar ochii si respiratia tradeaza incarcatura din aer. Privirea e rapid marcata de peretii unei sali de 8×2 metri patrati tapetata cu lucrarile lui Grigorescu, nelasata sa isi revina din surpriza caci Tonita ii privesti cu ochi rotunzi si umezi de copil in camera urmatoare. Mirarea se tine lant si desi ar trebui sa te fi obisnuit deja, te miri incontinuu cu fiecare nou perete, cu fiecare nou nume de artist roman de calibru.
Lucrarile sunt atent alese si devine rapid evident faptul ca multe au in comun zona de sud a tarii, Dobrogea asa cum era timpul vietii pictorilor ce au imortalizat-o – Mangalia, Balcicul si portrete de turci si tataroaice, geamii si copii cu bostani, sate dobrogene si naturi moarte cu flori, pesti si fructe solare, promontorii. E o sarbatorire a sufletului oriental de la malul marii, a exotismului caselor varuite in alb si albastriu, a liniei bine definite din spranceana unei tinere tataroaice, a luminii mai presus de toate, asa cum se reflecta si transcende prin arhitectura cladirilor si a sufletelor.
Observand perioada in care au trait artistii expusi la Topalu te gandesti ca acela a fost fara doar si poate timpul de aur al picturii romanesti – sfarsit de secol nouasprezeze pana usor dupa jumatatea secolului douazeci. Gandul ca acest medic plamadit de doi invatatori de tara a putut pune laolalta lucrari ale celor mai bine cotati pictori romani apasa greu. Colectionar si prieten al acestora, medicul Gheorghe Vintila a avut probabil o viata bogata in frumusete; istoria precizeaza doar ca nu a fost casatorit, iar doamna muzeograf (custode a muzeului inca din 1968) ne spune bland ca medicul pensionat, devenit director al muzeului de arta din Constanta, a murit singur si sarac, nouasprezece ani dupa donarea colectiei, iar inmormantarea a fost suportata financiar de colectivul muzeului.
Emotia pe care reusesc sa o transmita unele lucrari este adusa cu picioarele pe pamant instant la un calcul sumar al valorii de piata a exponatelor. Un muzeu cat o scoala sateasca, o comoara artistica imposibil de evaluat, incasari de nici o suta de lei pe zi. O excursie de 6 ore pentru zile mai intunecate sau turisti pentru care plaja nu e suficienta. Un obiectiv turistic absent din circuitele turistice si ele inexistente pentru Dobrogea. La fel ca vechiul castru roman.
Beijing
4 Aug 2014
0 Comments
In cele cateva zile care au trecut de cand am sosit din China am povestit catorva prieteni, separat, impresii de calatorie si am inteles/acceptat ca nu mi-a placut prea mult acolo.
Din fotografii nu se va intelege aceasta; ele arata mancare apetisanta (pentru unii), arhitectura interesanta (pentru altii) si o lume pestrita (pentru cam toata lumea).
Ce nu mi-a placut: lipsa de politete, maniere si educatie primara din Beijing. Acolo intai se urca in metrou, pe urma se coboara. Acolo se merge cu tricoul ridicat peste burti rubiconde. Acolo doi din cinci barbati scuipa flegme pe strada, si una din zece femei ragaie. Acolo oamenii se spala rar, prin urmare miros. Acolo oamenii nu vorbesc engleza deloc si nici nu recunosc toponime locale scrise cu caractere latine. Acolo oamenii nu zambesc strainilor si ii imbrancesc, le trec in fata la cozi si ii ignora fatis.
Acolo oamenii sunt saraci, prin urmare din anumite considerente devine (mai) greu sa ii acuzi. Si mananca tot ce misca – spre exemplu frumoasele stele de mare din imagine, deep fried.
Ce mi-a lipsit: nu branza, cum se intampla de obicei in Asia, ci soarele. In Beijing smogul este atat de puternic incat am vazut soarele doar cand am parasit orasul, spre marele zid.
Ce mi s-a parut ironic: posterele din Silk Market (in realitate o cladire cu 5 sau 6 nivele) plina cu turisti in cautarea chilipirului chinezesc. Avand in vedere ca aici se vand produse contrafacute de catre vanzatori cu tehnici agresive al carui prim pret reprezinta 20% din cel final, posterele de mai jos sunt cel putin hilare. Aici vanzatorii vorbesc engleza, se targuie cu nerusinare, vorbesc tare si tipa dupa tine chemandu-te inapoi in magazin ca sa continui negociere.
Ce mi-a placut, to save the best for last, senzatia de victorie absoluta asupra limitelor corpului uman pe care ti-o da parcurgerea pe jos tronsonului Mutianyu a Marelui Zid Chinezesc. Kilometri cu diferente abrupte de inclinatie si dificultate – scari la peste 65 grade, coline ce-ti scot si ultima farama de energie, suprafete plane de care ajungi te bucuri caci poti merge cu spatele (pentru a antrena in miscare grupe de muschi ‘mai’ odihnite). Tronsonul are 22 de turnuri odinioara foosite pentru depozitare si ajungi la el cu telecabina.
Privelistea este spectaculoasa, cu zidul strecurandu-se mut printre nori, munti si curbe viclene.
Se zice ca zidul este unul din cele mai mari cimitire umane, avandu-se in vedere faptul ca suflarea muncitorii epuizati este parte din liantul caramizilor ce il compun (mortarul este facut din piatra de calcar arsa si amidon de orez).
Zidul a fost inceput de imparatul Qin, cel cu armata de terracota (221-210 î.Hr.) care a unificat fortificatii pre-existente. Următoarea dinastie, Han a prelungit si mai mult zidul pana la peste 20000 km, ca mai apoi dinastia Ming sa repare cca 6400 km din el, forma in care il vedem si noi azi.
La atingerea punctului-terminus 23, anuntata discret de solitudine – cei mai multi turisti oprindu-si pasii mult inapoi pe drum – zidul confortabil de 5-6m dispare si lasa loc unei vegetatii abundente, vertebre verzi ale unei coame din piatra ingusta de niciun metru, pierzandu-se ca piatra rasturnata printre copaci, arbusti si plante.
Ce mi-a rupt sufletul – oamenii care te intampinau vesel-disperat la fiecare milestone cu apa, bere, Oreos si Hershey insistand nu atat sa cumperi cat sa faci o poza cu steagul Chinei. In fiecare zi urcau zidul, cat mai departe atat mai bine, carand sarsanaua cu marfa, pentru ca la finalul zilei sa faca drumul invers, caci pe acest tronson urcatul si coboratul se fac prin acelasi punct.
Ce m-a facut sa rad – sticlele de rom cu care a fost sarbatorita invingerea zidului de predecesorii mei.
* trebuie sa mentionez faptul ca daca am terminat traseul, eu si muschii mei cei lenesi, aceasta se datoreaza exclusively to my better half, care nu a cedat rugamintilor si nici nu s-a lasat convins ca aceasta victorie nu reprezinta o implinire pentru mine.
Ce m-a dezamagit: Orasul Interzis, pe care mi-l aminteam din filmul lui Bertolucci – culoare lungi din lemn rosu ‘brodat’ minutios, draperii maiestuoase in nuante de auriu interzis plebei, un imparat mic mergand cu umerii lasati. Ce am vizitat impreuna cu o suta de mii de turisti interni (chinezi veniti cu grup organizat): un complex arhitectural imens construit intre 1406-1420, format din 980 de clădiri pe 720,000 m2 cu cateva cladiri mari golase in curti imense, frumos pavate si strajuite de testoase, lei si phoenicsi din bronz.
Interioare modeste, cu piese de mobilier putine si parca saracacioase comparat cu asteptarile mele nerealiste, alimentate de povesti despre o civilizatie chineza cu mult mai dezvoltata si mai delicata. Mi-ar fi placut totusi sa aflu mai multe despre povestile din spatele numelor de temple – Holul Armoniei Moderate si Holul Armoniei Absolute, Templul Cunoasterii Dobandite, Palatul Linistii.
Arhitectura in Beijing aminteste de bulevardul Victoria Socialismului cladiri late, imense, cu fatade simple si cumva rigide, respirand si inspirand un aer prafuit, solemn, retrograd.
Prin urmare piata Tiananmen este o piata mare intr-un spatiu vast, strajuita de constructii monumentale in stil comunist si vegheata de chipul lui Mao Zedong de pe bannerul agatat pe mausoleul ce-i adaposteste trupul imbalsamat in cosciug de cristal.