E mai 2019 si sunt in 787, autobuzul National Express pe ruta Heathrow-Cambridge si voi sta in el trei ore si asa imi trebuie daca am ales sa zbor pe Heathrow si nu Stanstead. Oricum marea problema este bateria pe duca a telefonului si lipsa unui adaptor cu care sa-l incarc la priza dintre scaune (da, asa sunt autobuzele aici). Scot asadar caietul si pixul pregatite pentru conferinta si ma pun pe scris, dezlanat, the old fashioned way. Scap pixul pe jos desigur cand autobuzul coboara o panta, caietul e ba rigid ba mult prea flexibil, cum oare am putut scrie atatia ani fara laptop, tableta sau telefon?!
Am plecat cu telefonul incarcat, nu dati cu piatra, dar pentru ca emailuri, propuneri si oferte clienti acum e gol, acum cand trebuie sa scriu si sa fiu in contact constant cu colegii de la vanzari; sunt multe comenzi de ridicat azi de la Biscuit iar eu sunt un control freak. Sunt in UK pentru The 20th Cambridge Heritage Symposium, o mica adunare care va discuta heritage of food sau food  heritage dar eu vreau sa povestesc despre Dragasani, unde am fost pentru prima oara in viata weekendul trecut.

Vreau sa povestesc despre Dragasani pentru ca, vezi tu cititorule (adica mama) Dragasaniul era pentru mine o pata alba pe harta, genul acela de animal fantastic care traia pe hartile de altadata. Acceptam ideea ca exista, desigur – cum altfel ar fi vorbit lumea de tenesii de Dragasani?  Cu ce se ocupa oamenii care traiesc in Dragasani? Luata pe nepregatite as zice ca poarta tenesi. Ce fac cand nu poarta tenesi? Fiind desculti zdrobesc strugurii din Dragasani, altfel de ce s-ar chema  soiul  local Negru de Dragasani? Ok, bine, recunosc, suna aiurea si fitos sa scriu ca nu stiu unde e Dragasaniul cand ma dau cu autobuzul pana la Cambridge-ul de Campie.

Anyways, am fost la Dragasani. Silviu e de vina, Silviu care ne cumpara toata ciocolata de casa de la Biscuit si se duce sa o manance in Franta cand alearga dupa vinuri (caci se stie, gastronomia franceza, comparata de Pastorel cu o opera a lui Debussy, nu cunoaste placerea ciocolatei de casa, un fel de foaie verde si-o lalea ca sa pastram tema muzicala). Silviu a zis haideti la petrecerea caritabila Stirbey sambata. Hai, am zis noi doi si ne-am pus pe rezolvat administrativele: invitat o prietena, rezervat cazare. Unde stai in Dragasani? Iubite cititorule, adica draga mama, exista hotel si exista si pensiune cu margarete si mai exista sus pe deal Avincis, o crama cu mic hotel apartinand profesorului de drept civil, senator si fost ministru Valeriu Stoica. Pai stiu ca l-am avut profesor de procedura civila candva de mult (daca va zic ca l-am prins si pe Beleiu pe civil, voi cei din garda veche de juristi, avocati si judecatori va prindeti instant ce varsta am). Am stat la Avincis si fain a fost.

Logica (si Silviu) ne-au spus ca daca tot mergem la Stirbey sambata si stam la Avincis de vineri am putea/ ar trebui sa mergem si la cina in vie de la Crama Bauer de vineri seara. Dar stai, daca tot plecam de vineri de ce sa nu ne oprim si la Crama Cepari, ca familia Apriotesei a fost tare simpatica in vacanta din Cambogia si ne-a invitat pe acolo cand avem drum. Si iacata avem drum. Lumea e un sat global, zice Rietzer. Am ajuns la Hatton Cross abia, mai e ceva de mers, asa ca bear with me, oricum sunt singura care poate povesti ce am facut pe dealul Dragasaniului caci celorlalti nu le prea vin idei pe motiv de (prea mult) vin, intelegeti desigur. Cititorule, sa stii ca eu nu am baut aproape deloc (mama, stii ca te ascult, alcoolul e rau).

Dar sa o iau cu inceputul. Drumul de la Bucuresti la Dragasani nu este nici prea lung si nici prea rau, trei ore in care satele se agata ciorchine de sosea. Sunt preponderent case vechi,  gospodarii nici sarace nici prospere, cu o atmosfera linistit-pozitiva dar multe din cele vechi si foarte vechi poarta in perete naframa mortii. Albita de soare si ploi panza e un fel de sentinta in executare; casele se dezmembreaza pe la colturi, daramate psihic se macina si mor ca oamenii care le-au locuit. Pe de alta parte, bucata aceasta de Oltenie abunda in saloane de evenimente, zugravite luminos, cu frontispicii ce amintesc de excursii cu masina in Grecia si peluze cu gazon de la Hornbach. Lasam pe altii sa la calculeze sporul demografic si ne vedem de drum.

Peisajul este liniar pana treci Oltul si urci dealul. Orasul Dragasani e mic si nu prea interesant dar de acolo, de sus, de pe coama dealului lumea se vede seara la apus ca un loc binecuvantat din illo tempore. Raul e o panglica la baza unui deal verde. Pauza, mi-e foame. Nu am mancat decat un flat bread de la M&S Foods (British Airways e un fel de Blue Air cand e vorba de mancare, cumperi din brosura, doar ca englezii nu au avut bani sa plateasca un chef care sa  reinventeze sandvisul cu salam de Sibiu si il cumpara de la supermarket). Desfac pachetul luat din aeroport de la Boots (candva farmacie, acum furnizor de de toate; sandvis + suc Naked de mango 5.35 lire pana cand vanzatoarea mi-a recomandat sa iau si un snack ca sa platesc doar 3.99). Molfai sweet pakoras si ma buseste rasul, cum necum se intampla ca prima masa in Anglia sa-mi fie mereu indiana; e o traditie personala, azi respectata involuntar). Molfai si ma uit pe geam la campurile verzi in ploaie, caci e Anglia deci ploua, daca nu e ceata cum a fost la decolarea intarziata pe motiv de fog everywhere, thank you Mr Dickens, manualul de engleza de liceu, anyone?

Fog everywhere. Fog up the river, where it flows among green aits and meadows; fog down the river, where it rolls defiled among the tiers of shipping and the waterside pollutions of a great (and dirty) city. Fog on the Essex marshes, fog on the Kentish heights. Fog creeping into the cabooses of collier-brigs; fog lying out on the yards, and hovering in the rigging of great ships; fog drooping on the gunwales of barges and small boats. Fog in the eyes and throats of ancient (Dickens, de pe net). 

Dar nu de campiile Albionului va vorbeam, pardon, scriam cu pixul pe hartie, how hipster of me! ci de cel al Dragasaniului, terroir minunat cu pante insorite si racorite de curentii de aer de pe Olt. Un pamant care da soiuri precum cramposie (nu cramposenie, Monica, da?), feteasca de trei feluri, cabernet sauvignon si negru de Dragasani. Acesta din urma este minunat si delicios la Cepari unde ne-am inceput preumblarea.

Mai tarziu la Bauer ne asteptau farfurii smaltuite printre lalele si vinuri la rece, printre care un merlot deosebit. Eu am cercetat mai cu aplecare continutul oalelor de lut; multitudinea mezelurilor din vanat m-a dus cu gandul la Piemont si o alta crama vizitata-degustata acolo. Meniul de la Bauer a cuprins mistret, cerb, caprioara alaturi de fasole batuta, zacusca, ciorba de cocos, varza calita si carne la gratar, lipii delicioase luate din tarna, placinte cu branza si crema de zahar ars. Mese pe iarba, caini si copii, vin bun, prieteni alaturi, apus de soare bland, Oltul la picioare in departare. Bliss.

Petrecerea de la Bauer precede o totdeauna pe cea de la Stirbey caci a fost gandita pentru a oferi o activitate celor ce vin in zona de vineri seara. Crama Bauer este a lui Oliver si a Ralucai Bauer, oenologul respectiv marketingul de la Stirbey; ei nu au in proprietate vie ci isi lucreaza vinul cu struguri cumparati de la taranii din zona carora le ofera consultanta pe parcursul lucrarilor agricole  ca sa-si asigure calitatea dorita a bobului de strugure. Este un deal bun pentru toata lumea care motiveaza si da asigurari tuturor celor implicati. Ce mai este minunat la Dragasani este faptul ca asociatia vinificatorilor din zona este functionala, lucru mentionat de mai toti cei cunoscuti in acest weekend. Cand ne-am intors la Avincis era noapte de mult, iar noi veneam cu burta plina de placinte si sufletul de Merlot.

 

Cititorule, daca ajungi la Avincis atunci sa stii ca nu seara e cel mai fain moment acolo ci dimineata, pe racoare in vie, cu o carte si un caine. Eu reluasem stufatul sau esttoufade-ul lui Vlad Macri si-am cautat in ea raspunsul la intrebarea dac-avem sau nu bucatarie nationala. Ora aceea de studiu printre greieri, roua, glicine si-un caine pupacios intra in galeria celor mai faine momente din viata mea de doctorand si sta cot-la-cot cu studiul sub palmieri, cu marea la picioare.

Petrecerea campeneasca de la Stirbey este una caritabila; in seara dinainte am ascultat un invitat de la Bauer vorbind despre necesitatea unei bariere pisihologice – pretul de intrare de 100 ron –  care sa tina deoparte pe cei numiti in alte medii piscotari sau party crashers. Banii stransi se duc la o fundatie din Valea Hartibaciului, ceea ce este minunat. Baron Krip, co-proprietar al cramei, este cavaler al ordinului de Malta cunoscut pentru munca de caritate. Evenimentul se intampla totdeauna in jurul datei de 1 mai, celebrand o bunica a doamnei Krip, doamna in al carei arbore genealogic se impletesc nume precum Bibescu, Rosetti, Lahovary, etc.

 

Crama este situata mai la vale asa ca de la intrarea de sus de pe culme pana la ea este drumul spre castel. Primirea oaspetilor se face cu eleganta discreta de catre amfitrioni care te invita sa-ti lasi semnatura in cartea de onoare, sa le vizitezi crama si sa le degusti vinul si mancarea.

Afisele vechi de pe pereti sunt delicioase exemple de publicitate la inceput de secol XX, iar reclama facuta in mersul trenurilor la 1905 care mentioneaza punctele de desfacere ale vinului Stirbey aminteste de ideea fratilor Michelin si a ghidului lor, publicat doar cinci ani mai devreme.

Nu voi scrie despre vinuri, este evident deja ca-n economia acestei postari vinul e in cantitate neglijabila. Voi mentiona mancarea traditionala, locala si de sezon care a inclus vanat si ied la cazan si voi aminti de formatia de muzica populara de adolescenti de la Sibiu.