Soho's goodie bag
food, travel, stories
  • Despre Biscuit.ro
  • Despre mine
RSS

Ametsa with Arzak Instructions

Ametsa with Arzak Instructions

20 Jun 2016

0 Comments

Sunt in tren spre Liverpool, mananc porridge cald (Virgin Trains ofera 10 optiuni de free breakfast cu eggs benedict/ florentine included!) si ma gandesc la cina de aseara. Am fost la Ametsa, cea din titlu si, deloc surprinzator, nu? mi-a placut.

Stiam de ei de ceva vreme si ii pusesem pe lista celor de verificat, dar in mod ironic am aflat despre steaua Michelin abia in aceasta dimineata, scriind aceste randuri in tren, ha!

Cateva cuvinte despre familia Arzak care detine restaurantul omonim de 3 stele Michelin din San Sebastian,  Spania. Intai a fost bunicii Arzak – José Maria Arzak Etxabe and Escolastica Let – la carma bucatariei din casa construita la 1897. Au urmat Juan Ramon Arzak and Francisca Arratibel, apoi tatal Juan Mari, caruia i s-a alaturat si fiica, Elena de cand avea 11 ani si care si-a facut trainingul la Paris la Le Gavroche sub supravegherea lui Albert Roux si alaturi de Michel Roux Jr, La Maison Troisgros, Louis XV sub Allain Ducasse si la Pierre Gagnaire. Cand a revenit in Spania, Elena Arzak a lucrat o perioada la El Bulli iar in prezent lucreaza cu tatal sau la Arzak. Impresionant este putin spus.

Se pare ca Elena Arzak ar fi declarat ca nu intentioneaza sa deschida un al doilea restaurant, dar nu a spus nu unei colaborari cu Mikel Sorazu, Igor Zalakain and Xabier Gutierrez. Asa a aparut Ametsa with Arzak Instructions la The Halkin, Londra locul unde am ales sa mancam aseara.

Stiam de ei de ceva vreme si ii pusesem pe lista celor de verificat, dar in mod ironic am aflat despre steaua Michelin abia in aceasta dimineata, scriind aceste randuri in trenul care ma duce de la Londra la Liverpool, ha!

Restaurantul e situat la parterul hotelului si se anunta aproape monocrom, in linistitoare tonuri de gri pal, daca nu ar fi tavanul din bastoane de lemn cald si usile de la intrare. Chelnerii sunt in camasi bleu-gri, la fel de discreti ca si interiorul, dar cel care puncta atmosfera cu cate un allora si-o engleza italienizata era desigur maitre d’.  

Ce am mancat:

 

amuse bouche

scorpio fish cakes + salada de fructe de mare + tub de portocala/ sunca

entree

scallops leaving the home / mackerel on wood

main dish

sea bass with apio illusion / turbot with rhubarb and lily

dessert

baked apple with floral candy and yuzu ice-cream/ roasted pineapple ice-cream, avocado mousse, crumbs

pour la bonne bouche

berry-shaped chocolates

Plus painea de casa cu crusta de cereale si ulei de masline. Da, banal, stiu, dar uleiul de masline de la Ametsa este de departe cel mai bun ulei gustat vreodata (si o spun dupa gustare a poate zeci de feluri). Consistenta light si gust pronuntat, cu un delicios after taste amarui.

Tubul de portocala/ sunca din eprubeta a fost interesant – un rulou de foetaj de natura necunoscuta, umplut cu dulceata de portocala.

Iluzia de telina promisa de felul principal, pe care maitre d’ m-a lasat sa il gust promitand ca mi-l desluseste dupa, costa intr-o tulpina de telina cu gust de orice altceva. Mie mi s-a parut ca simt mar si fructul pasiunii, cu crumbs de nuca caramelizata. Italianul a zis ca era mar, dar cu cartof, ananas si praz. Il cred pe cuvant ca prea frumos suna totul in limba lui.

Pestele a fost delicios, la fel si scoicile plecate de acasa.

Deserturile au ingrediente preponderent simple si se bazeaza mult pe modul de combinare si prezentare. Exista un oarescare pattern regasit si in multe alte locuri, acela de a construi o farfurie din elemente, avand avantajul exotismul asocierilor. Uneori insa parca as prefera o prajitura ca pe vremuri, ne-deconstruita si interpretata, caci inca mai cred ca geniul unui patiser se vede nu doar in gust si textura ci si in modul in care reuseste sa dea o forma/ tinuta/ arhitectura unui desert in one-piece.

Desertul cu mar a insemnat un delicios mar copt cu inghetata de yuzu si vata de zahar, peste care se toarna un sos care o topeste artistic. Desetul numit Yellow bricks continea mousse de avocado la care insa ajungeai abia la final, dupa ce ai trecut de crumbs, bucatele de fruct, inghetata de ananas copt si sosuri asternute cu zgarcenie.

Sunt putine de zis pentru a nu repeta acelasi atribute – prezentare imaculata, perfectiunea gustului, pairings foarte indraznete (un desert orange toast cu spanac/ peste cu rubarba si crin). Fine dining autentic.

Varianta light, de festival a meniului Ametsa este disponibila week-end-ul acesta la Taste of London, ce se desfasoara ca si anul trecut in Regent’s Park.

 

 

 

 

 

 

 

 

Ametsa with Arzak Instructions
Ametsa with Arzak Instructions
Ametsa with Arzak Instructions
Ametsa with Arzak Instructions

Ametsa with Arzak Instructions
Ametsa with Arzak Instructions
Ametsa with Arzak Instructions

By: Adriana Sohodoleanu Category: Restaurante Tags: 1 Michelin star, ametsa with ark instructions, elena arzak, juan mari arzak, london

From Moldova with love

From Moldova with love

3 Jun 2016

0 Comments

Moldova nu e a noastra, spunea Stefan si nu a fost sa fie nici a nepotilor stranepotilor lui, dar eu in cele doua zile petrecute acolo m-am simtit acasa. Pe de o parte este limba romana, dulce grai moldovenesc ce ma facea sa cred ca-s in Bucovina. Mai era apoi si atmosfera de oras de provincie, molcolm, doldora de strazi cu nume de scriitori, intocmai ca Focsaniul, Pascaniul sau Vasluiul. De cealalta parte insa statea de straja pe ici, pe colo limba rusa cat sa iti amintesti instant istoria ultimilor sute de ani.
Am plecat fara asteptari dar si fara prejudecati si bine am facut. Am gasit un oras alburiu cu cladiri de calcar, curat, bogat in vegetatie cum putine sunt prin partile astea de lume, cu bulevarde largi si arhitectura clasica, cuminte si luminoasa, basca, preluata intocmai pe peretii noilor cladiri aflate in constructie.
Mai mult, asa cum au stiut sa isi conserve unitatea de stil urbanistic, asa si-au pastrat acea sfiala de provincie ce inseamna bun simt si valori traditionale.

Chisinaul imi pare un oras care merge in ritmul lui, alegand pe indelete tipul de sange nou care sa-i curga pe artere – branduri occidentale sunt inca putine stradal, dar destule in MallDova (singurul centru comercial de acest tip), restaurante si terase timid-cochete, chioscuri comuniste si coffee-bars instalate comod in mici autoutilitare.

Prima zi in Republica Moldova a insemnat Cricova, vizita in orasul subteran ce adaposteste o crama, facilitati de productie a vinului linistit si spumant si o colectie impresionanta de vin.

Tunelurile, create initial prin exploatarea unei mine de calcar cu care s-a construit orasul, au peste 100 de kilometri si merg pana la 100m adancime. Intreg orasul Cricova este asezat pe crama, coexistand fara probleme (de exemplu, cosul de fum al unui semineu dintr-o sala de degustare iese in curtea unui locuitor binevoitor. In ciuda acestor cifre, Cricova este doar a doua crama din lume ca marime, dupa Milestii Mici, si ea tot din Republica Moldova.

Ceea ce face ca locul sa fie ideal pentru pastrarea vinului este microclima cu 12-14 grade Celsius tot anul si umiditatea de 75-80% (da, chiar trebui sa iti iei ceva gros pe tine acolo, nu te da cocos).
Am vizitat cu trenuletul zona dedicata remuajului si degorjarii vinului spumant, cea cu butoaie si baricuri de vin si, desigur, colectia de vin – mii de sticle negre adapostite in caze ce pot fi inchiriate pentru minim 5 ani si 400 de sticle, la circa un euro/ sticla/ an.

Highlight-ul colectiei, pe langa etichete precum Chateneuf du Pape sau Romanee Conti, sunt sticlele apartinand lui Herman Goering. Cam tot ce este datat inainte de ’40 se pare ca provine din colectia lui, in carui posesie fosta URSS ar fi intrat in contul prazii de razboi (informatie redata fara verificare). Printre altii, Traian Basescu si alti romani isi tin vinul acolo.

IMG_2687

Cel mai vechi vin al colectiei este un vin dulce de Paste, evreiesc, din 1902 si imediat dupa el un lichior inca viu, baubil, ceh, strabun al Becherovcai. Romania este prezenta si cu o grasa de Cotnari din 1979, ce sta in echilibru natural intr-o scandurica de lemn.

Vinurile de la Cricova au fost degustate pe indelete, alaturi de o copios-delicioasa masa traditionala din care nu au lipsit micute sarmalute si iutea adjica, pasta caucaziana de ardei cu usturoi si ierburi.

IMG_2686

A doua zi ne-am asternut la drum pana la Soroca, pe o sosea foarte buna, reabilitata cu sprijinul poporului american si strajuita de nuci falnici pe o parte si alta. La o ferma de nuci, cea mai mare din Europa, ne-a si dus drumul de altfel si nu-s cuvinte sa descrii sentimentul coplesitor pe care ti-l dau coline cu nuci cat vezi cu ochii.

IMG_2614

La Soroca este si cetatea ce-i poarta numele, asezata pe malul Nistrului-urat-mirositor peste al carui curs de apa se intinde Ukraina.

IMG_2646

Constructia, in stil circular italian, cu patru turle dispuse simetric, este o raritate prin partile acestea si se mentine, cu ajutorul unei renovari bune, impecabil. Urcandu-i treptele pentru a ajunge la nivelul patru remarci frumusetea calma si calda a zidurilor cu turnuri ce intind spre cer palarii de lemn. Construita de Stefan cel mare ca parte din sirul de aparare ce includea si Hotinul, ea a fost refacuta de Petru Rares si i-a vazut batandu-i la porti pe turci si rusi. Jan Sobieski a aparat-o cu succes in fata primilor, in timp ce ultimii au pradat-o in 1735-1739 in timpul razboaielor ruso-turce.

IMG_2683

Restaurantul Vatra neamului este in Romania de cativa ani, dar nu am gasit nimic suficient de convingator pentru a ma urca in masina si a merge la Balotesti, pana acum, cand a trebuit sa ajung la Chisinau la Vatra neamului – the mothership. Delicioase placinte, fantastice prune uscate cu nuci, gustos iepure (pentru cel din urma iau de buna recomandarea colegilor de masa). Plus taietei de casa taiati la propriu si rasfirati pe hartie in fata noastra.

IMG_2685

Descoperirea verii – okroska, supa rece pe baza de cvas, smantana, ridichi si pui. Ii vad viitor stralucit in meniul staff-ului de la laborator 🙂

IMG_2671

Despre deserturi tac deocamdata. Internalizez, reconstruiesc retete, testez si revin. Va exista desigur la Biscuit un desert cu smantana proaspata numit Dor de Moldova de peste Prut 🙂

IMG_2684

By: Adriana Sohodoleanu Category: Calatorii Tags: Chisinau, Cricova, okroska, Republica Moldova, Soroca

Cezanne

Cezanne

9 May 2016

0 Comments

Despre chef Cezar Munteanu nu cunosc prea multe, in afara colaborarii sale cu Selgros si a unui episod hilar cand un MC l-a anuntat pe scena unui eveniment intr-un parc drept chief  Cezar. Acum ceva vreme l-am auzit luand cuvantul la unul din evenimentele culinare din Bucuresti si am rezonat cu cele spuse de dansul. Inteleg ca educatia gastronomica ii este aproape de suflet si activitate, fapt pentru care il respect.

Daca pana de curand nu prea aparea pe radarul meu (adesea limitat pana la saturatie de zona dulce a gastronomiei) iata ca, de nici o luna, nu trece zi sa nu citesc ceva despre noul sau restaurant, via laurentiu Mata-Tanase, care pare sa il fi luat sub aripa sa protector-promovatoare. Asadar, Cezanne a ajuns top priority pe lista, mai ales ca fotografiile meniului mi-au placut extrem de mult. Preparate luminoase, culori vii, plating in tendinte executat impecabil, ingrediente ce te intriga ispititor, in mod evident promisiunea unui fine dining adevarat. Meniul are, de altfel, un descriptor care vorbeste de la sine: Glamour de la cuisine by chef Cezar Munteanu.

Am ajuns astfel la Cezanne duminica seara, pe cand orasul se pregatea de furtuna si noi de cina.

Spatiul este cel al fostului Villa Romana, fosta Zabaion, din rondul Charles de Gaulle, o vila frumusica, cu un semineu magnific si un balcon unde pe care am avut spumoase conversatii gastronomice cu Georges, mon amis francese, fost chef la Paparazzi.

Interiorul mosteneste Villa Romana, care mostenea la randul ei Zabaion, cu un dulap masiv de casa boiereasca si confortabile scaune gri si ciclam. Meniul in schimb este complet nou si atragator oferind privirii preparate precum budinca de ciuperci salbatice in compot de galbiori sau creme brulee de branza de capra, si acestea sunt doar primele doua entrees.

Am primit amuse bouche, ceea ce ar trebui sa se intample mai des in restaurantele din Bucuresti; nu saraceste nimeni daca bucatarul-sef intelege cu adevarat conceptul si aceasta o spun avand experienta practica in domeniu.

Mi-ar fi placut mai mult totusi daca nu am fi primit combinatia branza de capra-sfecla rosie, de care mie una mi s-a cam luat. Sunt atatea legume si atatea posibilitati!

Serviciul este bun, cu ospatari atenti si prietenosi, vorbitori de engleza, cum este si de asteptat.

Un cuvant despre oaspetii resaturantului (asta tot de la experienta practica mi se trage; cei care iti calca pragul nu sunt clienti, portofele, sunt oaspeti, hai sa schimbam paradigma) – daca omul se straduieste sa faca o atmosfera eleganta, se pozitioneaza ca fine dining si iti pune in farfurie lup de mare posat si unditar (monkfish pe romaneste) sous-vide, tu de ce vii in tricou de bumbac? Uf!

Sunt convinsa ca imprumutatul unui sacou si a unei cravate la receptie, de catre maitre d’  ii va face pe acesti domni desarvasiti sa faca diferenta intre restaurant fine dining si terasa din parcul de langa. Nu prea stiu ce ar putea sa le imprumute doamnelor, dar cred ca lectia fuctioneaza si indirect.

Si acum sa mancam. Am luat desigur creme brulee de branza de capra colorata cu legume la gratar si am umblat si prin farfurii cu budinca de ciuperci salbatice in compot de galbiori si infuzie de porto. Nu am incercat risotto-ul. Mi-au placut amandoua, in special budinca, desi imi pare usor greoaie pentru primavara.

IMG_1625

Ca fel principal am luat wild sea bass in esenta de fenicul si sofran cu piure de fenicul si pastarnac si sos de sofran (eu), monkfish pregatit in ulei de masline si plante aromatice, legume si sos beurre blanc (el), piept de rață glasat cu miere de albine pe tort de mămăligă, decorat cu sos demi-glace și gălbiori (alt el).

Pestele meu a fost cam liniar, atat ca textura (peste alb, dulce, posat, moale) cat si ca gust (pastarnac si cam peste tot pastarnac, moale). Sosul de sofran a inmuiat si mai mult piureul extrem de moale, iar  feniculul, singurul element care ar fi adus putina textura, nu a reusit decat sa ii tina trena pastarnacului. Mi-ar fi placut un element crocant, poate o piele de pest bine rumenita, sau un zvac, o mica picanterie sau o umila acreala. Unditarul, din pacate, mi s-a parut la fel de cuminte. Corect executate, dar parca fara suflet.

IMG_1626

Pieptul de rata mi s-a spus ca a fost bun, chiar si pe mamaliga (un pairing nou pentru prietenul nostru american). Imi pare rau ca nu am gustat si eu, mai ales felia de mamaliga upgradata tort. 

Am compensat insa la desert, unde mi-am plimbat lingurita curioasa prin toate cele trei farfurii, alese de mine, desigur, baietii lasandu-mi mana libera dupa ce au vazut ca nu exista niciun desert cu ciocolata in meniu. Nimic. Nada, Zero. Sau poate s-o fi strecurat printre sorbeturi si nu ne-a zis ospatarul? Nu cred, parea competent.

Am luat Pavlova reinterpretata, Deliciu Arta a la Cezanne cu caramel si cheesecake cu ghimbir.

IMG_1627-2

Cum regula este ca nu comentez deserturile altora, ma opresc aici (nu comentez cu exceptia acelora care ma dau pe spate intr-un mod super-uber-neasteptat (vezi aici postul despre Hadad, chef-ul care mi se pare cel mai bun cofetar in Bucuresti; opinie strict personala, nu trebuie sa fiti de acord, desi nu m-ar deranja daca ati fi, obviously).

Una peste alta farfuriile arata extraordinar si merita felicitari toti acei sous-chefs si pensetele lor cu care le mestesugaresc.

Cateva idei care poate nu-s rele:

  • Branza de Nasal in traducere engleza suna haios si ridica sprancene (v-am zis ca eram un american la masa, ei, explica-i omului ca pronuntia nu e [ney-zuh l] si ca nu are de-a face cu nasul sau cavitatea nazala), asadar sa militam pentru diacritice!  (da, stiu ca eu nu le am pe blog, motivul fiind ca habar nu am unde sa le caut).
  • Ar mai trebui sa scrie in meniu ca supa zilei este de luni pana vineri, nu si in weekend; personal incerc sa evit momentele in care chelnerul se scuza ca nu are ceva din meniu, indiferent de motiv.
  • Pestele monkfish cand e peste unditar intr-un preparat cand, doua randuri mai jos, este monkfish – putina constanta nu a facut rau nimanui.

A, da, iata si o lucrare a lui Cezanne cel francez a carei cromatica am regasit-o in farfurie la Cezanne cel roman.

800px-Paul_Cézanne_179

By: Adriana Sohodoleanu Category: Restaurante Tags: cezanne by cezar munteanu

Lebanese style

Lebanese style

6 Apr 2016

0 Comments

8 zile am trait mainly cu mancare libaneza.

Sambata – prea obosita si fara chef sa gatesc dupa o zi de munca la Biscuit, comandam libanez de la Mezze. Duminica – iesim cu prieteni la masa; prietenii vor libanez. La Picollo Mondo. Luni – pentru ca sambata seara am comandat prea mult, mananc leftovers libaneze.

De marti pana joi nu mai stiu ce am mancat, dar una din zile am fost in vizita la L, prietena si vecina mea, unde soacra ei, libaneza din Beirut, tocmai copsese tavi de ma’amoul cu curmale/ susan/ simplu, si un delicios snack cu kishk (o pudra obtinuta din deshidratarea iaurtului sau a laptelui acru). Bucurie in forma pura!

Joi am primit la munca o supa de linte adusa de my better half. Libaneza, design.

Sambata seara cina cu S, prietenul nostru american de origine libaneza. Care nu prea mananca libanez in Washington. Asa ca am mers la un restaurant libanez. Si bine am facut 🙂

IMG_0126

La Chez Toni am avut bucuria de a-l avea chiar pe Toni interlocutor si asa am ajuns sa degustam variante de preparate din viitorul meniu: salata de vinete cu carne tocata, o branza cu rosii la cuptor absolut delicioasa si niste barbuni (numiti si Sultan Ibrahim in araba) dulci si crocanti cu sosul lor, tarator pe baza de tahini.

IMG_0125-2

Partea cu adevarat faina a fost insa la desert, cand am invatat si mancat despre Ashta si Ashtalie, doua deserturi care se confunda la noi, plus Helwa al jibn, desertul meu preferat (alaturi de muhhalabia, desigur). Prin urmare, sa dam mai departe ce am invatat, de mancat va trebui sa mergeti singuri pana acolo:

Ashta este numele de jargon pentru kashta, care in araba literara desemneaza ceea ce englezii numesc clotted cream. Se indulceste si i se pune apa de trandafiri si floare de portocal fiind folosita ca principala umplutura pentru deserturile arabe. In varianta orginala se prepara din lapte proaspat si smantana, puse pe foc si acrite cu suc de lamaie, moment in care se si strecoara. In varianta comerciala se substituie cu ricotta sau, simplu (ieftin), cu gris cu lapte.

In varianta de la Chez Toni ashta este insa o budinca pe baza de lapte si smantana, cremoasa, matasoasa si zgarcit de dulce – o mare (si apreciata) abatere de la regula deserturilor orientale extra-dulci.

Este parfumata cu mastic (rasina copacului Pistacia lentiscus, pe numele lui, cunoscut si drept copacul de mastic in Chios; sigur cunoasteti rasina ca guma arabica, ingredient standard in guma de mestecat; in plus se foloseste si in dondurma si rahatul turcesc). Noi am primit cateva boabe pe care le-am plimbat prin palma si pe limba, pana au devenit o pudra ciudatica, ce a refuzat o vreme sa isi elibereze cu adevarat aroma de pin/ cedru.

FullSizeRender-4

Ashta se serveste la cupa, cu cateva migdale hidratate, suficient cat sa aduca putina textura desertului. Pentru mine ashta in varianta aceasta este o muhhalabia mult elevata, din care as putea manca kilograme de dimineata pana seara.

FullSizeRender-5

Ashtalie la acest restaurant este desertul din centrul farfuriei din dreapta, cel rotund. Este asemanator cu ashta dar cu gris, ceea ce ii schimba textura semnificativ.

Helwa al jibne este un alt desert pe care il recomand, eu una il incerc peste tot pe unde merg, dar abia ieri am aflat ca la origine el este un desert construit pe antiteza dulce-sarat (numele s-ar traduce prin ‘branza indulcita’). Stiam ca in Romania nu se respecta reteta originala datorita lipsei tipului de branza libaneza, inlocuit fiind cu mozzarella. Nu stiam insa ca aceasta ar trebui sa fie putin sarata.

Cum se anunta o vacanta in Liban in curand, nu-mi ramane decat sa gust ashta si ashtalie la mama lor acasa si sa completez aceasta postare 🙂

 

 

 

By: Adriana Sohodoleanu Category: Restaurante Tags: ashta, chez toni, helwa al jibn, kishk, libanez, mastic

Dublin

Dublin

16 Mar 2016

0 Comments

Vazut in primavara lui 2012 sub pretextul unui concert Rammstein. Irlanda in verde-crud pe care mi-o doream de atata vreme. De ce? Arhitectura solida cu patina romantica a timpului pe fiecare colt de caramida, nu mai vorbim de frumoasele (si obsedantele) usi georgiene. Mancare, da, mancare. solida, robusta, satioasa si gustoasa, asa cum cere aerul parca mereu crisp chiar si sub razele soarelui. Literatura. Catolicism fervent. Accent delicios. Muzica ce-ti salta picioarele. Castele. Pasuni ce te cheama de-a rostogolul. Oameni veseli. Podul lui Calatrava. Guiness. Jameson. Baileys. Need I say more?

IMG_9644

Cateva din opririle de atunci:

Fosta fabrica Guiness, devenita muzeul Guiness Storehouse care pe sapte nivele te trece interactiv prin tot universul berii negricioase, de la ingrediente la procese de fierbere si fermentare si de la campanii publicitare la degustari de Guiness in pairing-uri mai putin ortodoxe – somon afumat pe paine plamadita cu Guiness, mousse de ciocolata cu Guiness (btw trebuie sa gustati noul nostru tort de la Biscuit care celebreaza trio-ul irlandez Guiness, Jameson si Baileys in combinatie cu ciocolata neagra).

IMG_9647

Jameson a beneficiat si el de o oprire de cateva ore, cu scufundarea in istorie, degustarile si cumparaturile de rigoare.

IMG_9649

O zi am iesit din oras si am mers la Kilkenny – orasel in care castelul si beraria iti ocupa cateva ore bune la modul cel mai frumos cu putinta. Berea se face in Kilkenny din secolul XIV, initial in perimetrul manastirii St Francis, in prezent un perimetru in care buruienile cresc libere intre peretii semeti de odinioara. Fabrica a fost construita langa si a fost cea mai veche unitate inca functionala din Irlanda, aceasta pana in 2013 cand a fost inchisa si productia mutata la Dublin, in acelasi loc cu Guiness. Ambele branduri fac acum parte din portofoliul Diageo.

Castelul din Kilkenny, Caisleán Chill Chainnigh, a fost construit in 1195 de primul earl de Pembroke ca simbol al cuceririi normande, cu rol de control al zonei. Ultimul proprietar a vandut proprietatea statului secolul trecut pentru 50 lire. Este o bijuterie perfect restaurata, care te asteapta cu masa pusa si gradini perfect manicurate, iar bucataria este una dintre cele mai elegante pe care le-am invidiat, hm, vazut.   

IMG_9650

Mmmm, mancarea. Mancarea este buna. Este multa. Este cu cartofi. Este cu carne. Asta daca te limitezi la observatii la indemana. Privind putin mai de aproape vezi tablouri in pasteluri de cartof si accente de morcov, te rasfeti in confortul matasos al tocanitelor, te lasi mangaiat de fragezimea suvitelor de carne ce se rasfira mai lin ca parul de zana, te fortifici inca de dimineata cu black pudding si white pudding (un fel de sangerete cu sange si fara). Cateva din cele mai intalnite preparate: colcannon (cartofi cu varza/ kale si unt), boxty (clatita de cartof), skirts and kidneys (tocanita) shepherd’s pie cu paine precum soda bread, potato bread si udate cu whiskey, porter, ale sau lager, mied, cidru. Iar la final Irish coffee sau Irish cream (Baileys, de exemplu)

IMG_9645

Peisajul dominat de picioare de porc si cartof dureaza pana ajungi pe coasta, cand treaba se schimba cat ai zice peste. O zi de primvara in Howth, Binn Éadair, este tot ce poate fi mai minunat pentru a incorona un week-end prelungit in Irlanda. Candva doar un mic sat de pescari in golful Dublinului, Howth este acum o suburbie activa a orasului dar si o oaza de liniste cu gust de sare. Mici restaurante si magazine sau depozite de peste, o faleza ingusta si forfota, doua foci placide angajate intr-un monolog cu un caniche, scoici si homari, pesti de toate felurile, cartofi prajiti. Delicios de la un capat la altul.

In Howth am gasit la un targ de weekend o moldoveanca de pe granita care vindea prajituri de casa inclusiv tortul Napoleon a carui reteta o urmaream obsedant de cativa ani. Povestea si produsul pe care il avem in meniul Biscuit o gasiti aici.

IMG_9648

Mica vacanta in Dublin & imprejurimi nu mi-a astamparat pofta de Irlanda. Au ramas atatea de descoperit, de la sacru (the Book of Kells) la profan (pub-urile din Temple Bar) in Dublin, la County Cork cu ale sale Limerick si Tipperary, atatea alte castele, pasuni si coaste vantoase.

Cele doua foci placide sunt aici:  IMG_2089

 

 

By: Adriana Sohodoleanu Category: Calatorii Tags: calatrava, colcannon, dublin, guiness storehouse, howth, irlanda, jameson, kilkenny, temple bar

Haveli

Haveli

15 Mar 2016

0 Comments

I have a thing with Indian food care e dovedit si de faptul ca:

  1. pot manca la orice ora si in orice cantitate lintea de la Barka Saffron
  2. primul lucru pe care il fac cand ajung la Londra este sa mananc la un restaurant indian.
  3. India este si motivul pentru care mi-a fost emis primul pasaport (desi Istanbul a fost sa fie pana la urma prima iesire din tara)
  4. in India incerc sa ajung in fiecare an, si chiar era sa fie iarna trecuta, daca chemarea Vietnamului nu ar fi fost mai puternica

Pentru ca am norocul sa o am pe Swati prietena, indianca din Delhi am intrat oarescum  intr-un program de testare a restaurantelor indiene din Bucuresti, ok, nu toate ci mai degraba preferatele ei

Asa am ajuns duminica trecuta la Haveli, intr-o zona cu puternice accente colorate de etnia conlocuitoare (careia, am auzit, ministrul de externe al Indiei i-ar fi oferit dreptul de a primi cetatenie de curand; informatie neverificata, a se lua cu un gram de sare).

Restaurantul este intr-o casa simpla, cu o curte acoperita de firma restaurantului, in zona Mihai Eminescu-Dacia si are
un interior banal, cu arhitectura casei minim alterata in zonele de treceri dintre camere (arcade curbe ce duc cu gandul la Taj Mahal). Am avut un chelner indian cu freza ondulata spre dreapta si comeseni si de ai lor si de ai nostri, semn bun intotdeauna in restaurantele etnice.

Haveli se identifica drept restaurant pakistanez/ indian ceea ce a creat la masa cadrul unei discutii despre originea si specificul preparatelor, unele provenind de la curtea regala mughal.

Scurta pauza de istorie:

imperiul mugal a stapanit cca 4 milioane km patrati pe subcontinentul indian intre 1526-1857; conducatorii sai pretindeau ca se trag atat din Ghinghiz Han cat si din Timur, iar cel mai cunoscut dintre ei este cu siguranta Shah Jahan, al cincilea, cel care a construit Taj Mahal si Agra, domnia sa insemnand epoca de aur a arhitecturii mughal. pentru o versiune romantata a istoriei mughal puteti citi ……

Inapoi la gastronomie si meniul Haveli (care se considera cel mai vechi restaurant indian din oras, existand anterior sub alt nume in centrul vechi). Ca intotdeauna i-am lasat pe J. si Swati sa comande si ca intotdeauna s-a lasat cu left-overs 🙂

IMG_9511

Entrees:
samosas cu cartofi, mazare
pui cu usturoi
bhaji de ceapa

Fel principal:
dhal makhani/ linte neagra cu unt si smantana
rogan gosht / miel in sos rosu
paneer makhni /branza de casa cu sos pe baza de rosii
byriani / orez cu legume

Desert
gojar halwa / halva de morcov
gulab jamoun / branza de casa prajita cu sos de miere
mango kulfi / inghetata cu mango

In loc de paine:
paratha cu cartof
chapati cu usturoi

De baut
mango lassi / iaurt cu apa si piure mango

Per total mancare buna; delicios mielul, foarte cremoasa lintea, desi usor gras-dulceaga (si time-consuming caci cere ore de mestecat pe foc), interesanta branza in sos de rosii care la baza se pare ca ar avea si ceva lactate.
Samosas ar fi fost bune, dar au venit cu miezul congelat, ceea ce mi-am reamintit tristul adevar despre definitia restaurantului ca loc in care nu se mananca de fapt mancare proaspat preparata. Mango lassi a fost extraordinar (si consistent, deloc recomandat in timpul mesei).

La deserturi lucrurile nu au stat prea bine insa: halvaua de morcov, pe care o aveam pe lista de teste de la Biscuit, absolut cumplita – morcovi fierti in sirop slab de zahar, fara nimic din condimentele Indiei (o cercetare ulterioara a aratat ca ar trebui sa contina lapte, ghee (unt clarifiat), cardamom si alte cele ce dau gust si aroma). Atat de dezamagita am fost, ca inca nu stiu daca mai vreau sa o incerc pentru Biscuit.

Gulab jamoun deloc special, parca sub cel de la Taj.  Desertul consta in bulete din khoya, substanta solida din lapte obtinuta prin fierberea laptelui la foc mic, prajite in baie de ulei si servite in sirop dulce cu cardamom, trandafir si alte condimente). Kulfi cu mango a fost sub asteptari; ii lipsea cremozitatea celui de la Barka Saffron, care este de doua ori mai bun si fara mango.

Swati are dreptate, preferand Taj. Eu voi ramane la Barka in continuare. Si la Taj cu Swati.

By: Adriana Sohodoleanu Category: Restaurante Tags: dhal makhani, haveli pakistan/ indian restaurant, kulfi, lamb gosht, mango lassi, mughal, samosas

El puerto iberico

El puerto iberico

11 Mar 2016

0 Comments

Nu stiam de el. Nu am auzit, nu am vazut, nu am vorbit, Dar am mers si am mancat si mi-a placut.

Este situat pe Calea Dorobantilor, desi pe una din stradutele laterale care o brazdeaza perpendicular intre amabasada Turciei si ASE. Nu e cea mai vizibila adresa, iar faptul ca este la parterul unui bloc poate parea ciudat. La fata locului insa faptul isi pierde caracterul evident si intri repede in atmosfera de restaurant contemporan, cu linii de design curat, pesti cu solzi de metal pe pereti, un picior de porc iberic in suportul lui si vin in stelaje de lemn.

Mergi la restaurant ca sa mananci, insa. Iar aici mancarea este chiar buna, in ciuda meniului cam prea bogat care te pune putin in ‘suspicious mood’ la inceput.

Jamon Iberico – subtire, marmorat exact cat trebuei cu fire albe de grasime ce se topeste instant in combinatie cu piureul proaspat de rosii de pe felia de paine. Entrée-ul perfect – care pune in lumina calitatea intrinseca a ingredientelor cu minim de procesare.

IMG_8930

Jamon iberico provine doar din porci negri iberici, ceea ce il face sa fie numit si pata negra, spre deosebire de mai accesibilul jamon Serrano, varianta de la campie din porci albi.

Creveti pil pil in sos iute, cu pimento spaniol.

IMG_8931

Caracatita perfect pregatita, cremoasa, delicioasa, sarata cu putin prea mult entuziasm, lucru care l-a facut pe bucatarul chef, spaniol din Cordoba, sa vina sa isi ceara scuze in numele echipei si sa stea putin de vorba cu noi J

Coada de bou, poate cea mai faina bucata de carne din vocabularul meu culinar limitat la cat mai putina carne. Frageda, perfect imbibata cu aromele sosului sau rosu, usor gelatinoasa si absolut delicioasa.

IMG_8932

Ton la gratar – incredibil si deosebit fata de ceea ce stiam despre ton, chiar si comparat cu tonul fresh-out-of-the-water din apele maldiviene. O aroma de grill care duce pestele intr-o zona noua, inspre barbeque, intr-un mod pozitiv. Imens ca portie.

IMG_8934

Saint Jacques cu chips de sfecla si sos de usturoi negru – cremos cu episoade rumenite, sos delicat, sfecla surprinzatoare.

Flan cu ciocolata alba si crema catalana la desert.

Gotta go again for jamon & ox tail.

By: Adriana Sohodoleanu Category: Restaurante Tags: el puerto iberico, jamon iberico, ox tail, restaurant spaniol bucuresti

Alcoholic Architecture

Alcoholic Architecture

19 Jan 2016

0 Comments

In Londra, unde altundeva? Realizat de Bompass & Parr, de cine altcineva? Cum asa? Pai uite cum: Sam Bompass si Harry Parr nu sunt la primul proiect traznit; au mai facut o masa de desert funerar fluorescenta in cadrul unei expozitii a San Francisco Museum of Modern Art in 2009; camere de degustare Guiness in Iralnda, o orga care imbina sunetul cu aromele unui whiskey de calitate; au gatit cu lava in USA si au creat o harta a New York-ului tot din jeleu. Pretty crazy, huh?

BompasParr-in-lake-web4_525_640

Studioul implica the creative juices ale unui mix de specialist: designeri, bucatari, specialisti tehnici, arhitecti pentru ca proiectele sa atinga cat mai multe simturi si sa le coordoneze spre efectul dorit.

In decembrie 2015 Londra a gazduit doua noi proiecte. Unul din acesta avea de-a face, oarescum previzibil, alcoolul.

Alcoholic Architecture este o experienta care se gusta undeva in apropierea Burrough Market. Daca te duci la ceas de seara, vineri mai precis, atmosfera aduce putin cu un remake al unui film cu Jack Spintecatorul cu atat mai mult cu cat, odata ajunsi la destinatie, cobori trepte inguste pana la subsol.

Intri mai intai in zona de garderoba unde lasi haina de iarna in schimbul unei pelerine de plastic. Treci pe la bar si-ti comanzi o bautura. Deoarece toata treaba are loc intr-o fosta manastire, meniul contine bauturi inspirate de vechi retete calugaresti.

Chartreuse verde 55% – spune leaflet ca 18 tone de ierburi si plante ajung anual la manastirea Grand-Chartreuse din sud-estul Frantei. Reteta, veche de 400 ani, cuprinde 130 ierburi si este cunoscuta doar de doi calugari.

Benedictine – creat din 56 plante pe baza de brandy. Se crede ca ar exista din secolul XVI, dar pentru public a fost comercializata abia de la 1860.

Buckfast tonic vine de la calugarii din Buckfast Abbey, Devon din anii 1880 si se pare ca ar avea mai multa cofeina decat mai cunoscutele bauturi energizante. Alintata Buckie bautura a ajuns sa fie culpabilizata in Scotia pentru numeroase infractiuni violente.

IMG_6220

Esti invitat apoi sa experimentezi un climat meteo diferit de cele obisnuite. Intri practic intr-un nor de alcool 🙂

12_AA_inthecloud1_creditAnnCharlottOmmedalweb2_1600_1000_85

O camera in care ochii se adapteaza cu greu la conditiile meteorologice. Vizibilitatea este scazuta; umiditatea dimpotriva, densitatea la cote maxime. Spatiul este micut de cca 20-25 metri patrati. In el se inghesuie oameni si pahare. Tot in el sunt pompate prin doua conducte din perete vapori de alcool. In ace
asta camera alcoolul se bea, dar se si respira. Aerul este infuzat cu un cocktail vaporizat placut mirositor. Il inhalezi pe gura dar il consumi si prin piele. Il vezi in fata ochilor, materializat intr-o ceata laptoasa pe care lumini strategic plasate o fac albastruie.  Stai in picioare si te murezi in alcool.

Specialistii au stabilit ca poti ramane in camera maxim 50 de minute. Am iesit dupa circa jumatate de ora caci se stie, daca nu esti bautor, esti party pooper.

PS: nu, nu ti se urca la cap, doar ti se aseaza pe cap.

 

 

Foto: arhiva proprie, www.bompassandparr.com 

By: Adriana Sohodoleanu Category: Restaurante Tags: alcoholic architecture, bompass and parr, londra

Duck & Waffle, London

Duck & Waffle, London

19 Jan 2016

0 Comments

De Duck & Waffle am tot auzit in ultimul an. Ba le-am vazut cartile pe Amazon. Ba mi-au fost recomandati de Andra Constantinescu de la Menta & Rozmarin. Apoi, Daniel Doherty, executive chef, a fost mentorul unuia dintre tinerii chefs Protegees by Ford de la Taste of London 2015 (o cina chiar bunuta, de altfel). Ba aparea prin recenzii, must-go lists  & co.

Asa ca am ajuns. Am facut rezervare, ceea ce nu a fost deloc usor in ciuda faptului ca restaurantul este deschis 24/24. Am reusit insa sa obtin o masa la meniul all day – exista meniu de brunch, breakfast, late night si desert. Si pentru ca era iarna, la ora 17:00 soarele era deja la culcare iar panorama a fost fantastica, caci vedeti Dumneavoastra, Duck & Waffle este restaurantul situat la cea mai mare inaltime din UK. Liftul care te duce la ultimul etaj pare un vehicul ce penduleaza intre epoci istorice  diferite – de la parterul prozaic cu trecatori infrigurati si santiere zgomotoase la aerul rarefiat al varfului unui zgaraie-nori in cateva secunde. Zuuuup!

IMG_6204

Probabil acesta este motivul principal pentru care are atata succes. Nu zic ca mancarea nu a fost buna, insa cu siguranta the view face toti banii (care nu au fost chiar asa multi).

Pentru view trebuie sa ii multumim Ralucai, hostessa noastra expansiva si romanca, care ne-a dat cea mai buna masa posibila – la geam cu vederea pe doua zone, complet neobstructionata de stalpi.

Cumva la ora aceea am vazut doar sticla, metal si multe lumini pana la linia orizontului. Indiferent in ce parte te uitai vedeai doar o mare de lumini si cladiri noi, care ascundeau piatra si arhitectura ei de secole trecute, lasand la suprafata doar acoperisuri si turle moderne. Londra parea un oras dintr-un viitor in care copacii si sculptura, cuprul inverzit al cupolelor si oamenii au disparut. Putin creepy dar atat de frumos.

IMG_6202

Am mancat light, findca la ora 17:00 cina e un cuvant din alt film. Ce a fost interesant, pe langa bucataria deschisa si privelistea coplesitoare  a fost prezentarea simpla, rustica a mancarii. Vase frumoase si imperfecte din ceramica smaltuita, plating minim inexistent si mancare in justapuneri nastrusnic-dar-cuminte. Servita impecabil si prietenos de Andres; de fapt, fata de alte dati si/ sau sau locuri, peste tot la Londra serviciul a fost absolut memorabil de data aceasta, fapt pentru care nu am explicatie dar pe care il salut.

IMG_6197

Meniul degustat:

roasted octopus
chorizo / baby potato / pickled cucumber

spicy ox cheek doughnut 
apricot jam / smoked paprika sugar

violet artichoke & parmesan bread

wild mushrooms (v)
fried duck egg, sprouts, walnut & truffle

chocolate & olive oil martini 

 

By: Adriana Sohodoleanu Category: Restaurante Tags: duck & waffle, londra

Zexe Zahana II

Zexe Zahana II

1 Dec 2015

0 Comments

Third time is a charm. In many ways.

Ca de exemplu cand vezi o casa boiereasca, esti pasionat de subiect, ai sansa sa o vezi in interior caci gazduieste un restaurant, dar nu o faci nici cand primul restaurant lasa loc celui de-al doilea. Intri cand si acesta lasa loc celui de-al treilea.

Un alt exemplu de magie a numarului trei: cand dupa doua vizite cu final total nefericit la Zexe, a treia oara te bucuri sincer sa gasesti ceea ce povestesc oamenii – mancare romaneasca cu adevarat delicioasa si frumos prezentata.

Ca sa ne intelegem – intr-una din dati farfuria continea una bucata carne amarata si una bucata gogosar in otet. Cam ca la mama acasa. Cand un restaurant imi promite gastronomie romaneasca reconstituita si revizitata asteptarile sunt usor diferite, indraznesc a spune. A doua oara picase reteaua electrica si optiunile ne-au fost limitate.

A treia oara insa…

Supa clara de coada de bou – un lichid cald, matasos si intens care-ti aluneca din lingura pe limba si mai jos fata sa stii cand ai terminat farfuria. Lingura desface cu usurinta fasiile de carne si le transporta catre limba si practic iti ploua in gura asteptand urmatorul transport. Potrivit de sarata cat sa nu ti se aplece de la grasime, nu mai cere decat un praf de piper proaspat rasnit pe care oasparul il ofera cu generozitate. Cu stropi mari de zeama de lamaie si ceapa verde tocata marunt, oala din care a venit ar fi fost in pericol!

IMG_5490

Ca intermezzo, caci omul trebuie sa mai ia si o pauza cand mananca serios, a sosit maduva pe os, cu sare grunjoasa si hrean. Farfurie frumusica, hrean ochios de cremos, chifle bune. But seriously people, grasime pura?!? Nu va ingrijorati, de data aceasta revolta mea nu a tinut mult. Cu gemete de placere, interjectii oftate si onomatopee indescifrabile capitularea a fost rapida. Si da, mmm si aaa, oooo, tssss si pfff lingurita a scormonit in os, a poposit pe paine, s-a presarat sare (muuulta, prea multa la primul dumicat) si hrean and off I go. [mmm, ooooo, hmmmm, …, wow] Mda, maduva rocks! Cum am trait fara ea pana acum?!?

IMG_5629

Explicatia pentru predilectia catre hrana grasa poate fi o mostenire genetica de cand eram vanatori-culegatori, timp in care de la animalele doborate oamenii preferau si mancau doar limba si creierul, bogate in tesut adipos. Abia cand oamenii s-au inmultit si animalele au devenit mai rare, s-a trecut si la consumul altor parti din mamiferul vanat.

Felul principal a fost greu de ales, caci inseamna, romaneste, cam numai carne. Dupa o supa satioasa stomacul imi cerea verdeata, prospatura, legume care sa-mi tosneasca intre dinti crocante, cu un dressing acrisor si spre sarat – mmm, cum ar fi anchoiade, da, pofteam anchoiade fara sa stiu.

Cu toate acestea am preferat sa continui seria ‘the first time I had …’ si am luat tuslama, fara sa stiu aprioric despre decat ca are carne si ca este reteta veche, candva foarte apreciata in restaurante.

IMG_5630-2

Retineti pofta si nevoia de crud, proaspat, sarat, verde? Ei bine, tuslamaua nu a fost chiar ceea ce imi trebuia, dar a fost interesanta: bucati de carne spongioasa, bucatele de carne fiarta ore pentru a se desface fasii, usturoi si smantana, poate si hrean? Nu as putea sti, sosul de smantana a fost prea greu dupa coada de vita si maduva pe paine, din pacate. Tuslamaua, regala in varianta Zexe, este insa gustoasa si merita o soarta mai buna, dupa un entree mai lejer.

Pentru curiosi: la origine tuzlama este turceasca si se face cu iaurt si usturoi.

Am reusit sa iau o lingura si din farfuriile vecine si desigur desert (helloooo, Zexe cofeturi, not to be missed!). Mangalita pe fasole a fost absolut divina, cu boabe de fasole ce-si pastreaza forma cu obstinatie in ciuda orelor petrecute la foc mic, unde au inmagazinat savoarea condimentelor si aroma carnii. Se topesc in gura si te atata.

Foie gras cu gutui caramelizate delicios, de departe unul cele cu adevarat bune din oras.

In concluzie seara mi-a adus:
– revelatia descoperirii unui restaurant bun dupa doua experiente anterioare mai putin impresionante (pe care le tratez ca exceptii, nu dovada de inegalitate in calitate)
– recunostinta pentru existenta unui loc unde mancarea romaneasca este pusa cu adevarat in valoare
– bucuria de a avea at walking distance locul mai sus descris 🙂

By: Adriana Sohodoleanu Category: Restaurante Tags: maduva cu hrean, mangalita cu fasole boabe, strada sofia, supa de coada de bou, zexe
< 1 2 3 4 5 >»

Recent Posts

  • Afternoon Tea ratat in Liverpool
  • Spre Dragasani prin Cambridge
  • Pastele la poalele muntelui Athos
  • Bali. Room 4 Dessert
  • Peru. Pe scurt (desi e lung)

Recent Comments

  • Catalina on Jurnal de simpoziast la Oxford

Archives

  • July 2019
  • May 2019
  • February 2019
  • January 2019
  • January 2018
  • September 2017
  • August 2017
  • June 2017
  • May 2017
  • March 2017
  • December 2016
  • November 2016
  • October 2016
  • July 2016
  • June 2016
  • May 2016
  • April 2016
  • March 2016
  • January 2016
  • December 2015
  • November 2015
  • October 2015
  • August 2015
  • July 2015
  • June 2015
  • January 2015
  • October 2014
  • August 2014
  • July 2014
  • June 2014
  • May 2014
  • February 2014
  • January 2014
  • November 2013
  • October 2013
  • August 2013
  • July 2013
  • June 2013
  • April 2013
  • February 2013
  • January 2013
  • July 2012
  • February 2012
  • February 2011
  • October 2010
  • September 2010
  • July 2010
  • April 2010
  • March 2010
  • February 2010
  • January 2010
  • August 2009
  • February 2009
  • January 2009

Categories

  • Biscuit.ro
  • Calatorii
  • Diverse
  • Oale, cratite, tigai
  • Pareri, luate personal
  • Restaurante

Meta

  • Log in
  • Entries RSS
  • Comments RSS
  • WordPress.org
© Soho's goodie bag 2021
Powered by WordPress • Themify WordPress Themes